În urmă cu șapte ani, tot în aceeași perioadă, începea calvarul mamei, care avea să dureze câteva luni, la capătul căruia m-am trezit orfan. Dintr-odată și pe neașteptate. Uneori mi se face așa de dor de mama încât m-aș mulțumi s-o mai văd în viață măcar ca în Săptămâna aia a Patimilor…
(Fragmentele sunt din cartea Jurnalul banalității, apărută în anul 2015 la Editura RAO.)
*
Ca din senin, moartea s-a năpustit asupra mamei mele şi a muşcat-o de cap. A prins-o straşnic şi o ţine strâns, să nu care cumva să o scape. O sfârtecă lacom, bucată cu bucată, ca orice fiară sălbatică şi întărâtată de mirosul sângelui. I-a molfăit memoria, acum îi roade cuvintele şi, în schimbul femeii frumoase de odinioară, îmi lasă în loc o ruină. M-am dat la cruda jivină, am gonit-o, am lovit-o cu pietre, am insultat-o grav, am implorat-o mai apoi, i-am căzut chiar şi în genunchi şi m-am umilit ca niciodată. Degeaba. Hapsâna nu s-a îndurat de lacrimile ce-mi curg şiroaie şi o aud în fiecare noapte cum trage fâşii de viaţă din trupul slăbit al mamei. Dacă ea, sărmana mama, şi-ar fi văzut băiatul astfel încolţit, cu siguranţă că l-ar fi salvat. S-ar fi bătut cu moartea până la pieire şi ar fi biruit-o, cu siguranţă o alunga. Că aşa fac dintotdeauna mamele, îşi apără puii. Pe când eu nu sunt în stare s-o scot din colţii nemernicei… Şi cum să nu urlu, cum ? Aşa începe Săptămâna Patimilor mele. Îndură-Te, Doamne, şi uşurează-i mamei chinul !
*
Azi, Iisus mai usucă o dată smochinul neroditor şi le spune ucenicilor, miraţi de noua minune: „Adevăr vă grăiesc: Dacă veţi avea credinţă şi nu vă veţi îndoi, veţi face nu numai ce s-a făcut cu smochinul, dar şi muntelui acestuia de-i veţi zice: Ridică-te şi aruncă-te în mare !, aşa va fi. Şi pe toate câte le veţi cere rugându-vă cu credinţă, le veţi primi.”(1)
Dar eu nu cer muntelui să se azvârle în mare, ci doar să se ridice mama din pat şi să fie ca înainte, atât.
––––––––––––––
1 Sfânta Evanghelie după Matei