Sunt avocați și avocați, oameni și oameni. Dar, cei mai faini sunt OAMENII-AVOCAȚI, aceia care știu să apere și să spună povești în același timp, aceia care se prind în capcanele vieții pentru că știu că numai așa vor învăța lecția, aceia pe care nu te mai saturi să-i asculți sau să-i citești. Un astfel de „personaj” este și avocatul Marian Nazat.
Într-un interviu exclusiv Avocatura.com, acesta ne-a dezvăluit de unde pasiunea sa pentru filosofie, care este cel mai util sfat primit în viață și ce sfat ar oferi el celor care se pregătesc să ia calea avocaturii.
O discuție memorabilă, cu lecții ascunse în fiecare răspuns.
1. Domnule avocat Marian Nazat, sunteți renumit pentru consistența pe care o aduceți fiecărei discuții. De unde această pasiune pentru filosofie?
– Mă flatați, fiindcă până azi n-am aflat că am asemenea renume ! Mai ales că nu mă prea dedau discuțiilor…. Dar să nu mă răsfăț mai mult decât trebuie, sper ca părerea dumneavoastră despre mine să rămână și după interviul început acum.
Pasiunea pentru filosofie încolțește întotdeauna în momentul în care omul se trezește singur într-o lume ostilă. Și prins în acest clește, el își pune niște întrebări firești: Cine sunt ? De ce sunt așa și nu altcumva ? De ce soarta îmi este potrivnică ? Ce este dincolo de aparențe ? etc. Devii fără să vrei o „trestie gânditoare” în bătaia furtunilor lăuntrice. Te frămânți, te căznești să-ți răspunzi, iar asta te sleiește de energie, te face vulnerabil în ochii celorlalți. Fragil, dar înțelept ! Merită oare târgul ? Cei mai mulți te iau în tărbacă, ești transformat în ținta ironiilor tuturor și te miri revoltat cum de a fost posibil, de pildă, ca, la decesul lui Descartes, o gazetă din „Hexagon” să anunțe că „A murit în Suedia un prost care spunea că poate trăi în timp ce gândește” ?
Filosofii sunt produsul propriilor lor nefericiri, cele mai multe resimțite în copilărie. Adâncirea și zăbovirea în cugetare reprezintă un fel de silnicie a firilor introvertite mușcate de șarpele îndoielii. Suferința prichindelului scormonitor în grădina condiției umane anunță filosoful de mai târziu. Și dacă ai șansa întâlnirii în adolescență cu scrierile decisive, despicatul firului în patru capătă contur și oareșce metodă.
Pașii aceștia i-am urmat și eu, voiam să fug de o realitate ce nu-mi convenea. M-am pomenit mirându-mă și mi-a plăcut. La tinerețe, vreo șase ani, m-am ciocnit zilnic cu moartea. Moartea altora, desigur. Nenorocita mă privea dintre filele dosarelor cu omucideri și atunci m-am întrebat mai abitir: Ce este viața, la urma urmei ?Prefer să nu vă spun ce-am descoperit, v-aș întrista.
2. Cât de filosof ar trebui să fie un avocat?
– Cât să priceapă, resemnat, că totul este decis deja în „câmpul tactic”. Și să-și accepte mai lesnicios eșecurile tocmite prin odioasele „protocoale”. Un avocat foarte bun însă nu trebuie să fie și filosof. Cu cât e mai reflexiv, cu atât pierde din vedere pragmatismul naturii umane. Înțelegerea exactă a lumii nu te duce automat la succes. Iar avocatul trăiește exclusiv din succesul profesional, pe când filosofii se prăpădesc de foame…
3. Spuneați în materialul scris cu ocazia Sărbătorilor Pascale că vă place povața Sf Augustin – „Iubește și fă ce vrei!”. Ce iubiți dvs. cel mai mult la viața pe care v-ați construit-o și cât de mult ați făcut ce ați vrut de-a lungul timpului?
– O corectură vă rog să-mi permiteți ! Nu eu mi-am construit viața, ea m-a construit pe mine, căci nu-ți alegi nici părinții, nici locul ori timpul în care să te naști. Am încercat doar să mă adaptez implacabilului, fatalității, atât. Jaques fatalistul, personajul diderotian, mi-e și acum dascăl sever și șugubăț. De aceea, n-am putut să fac tot ce aș fi vrut, mă împiedicau marginile fixe ale intervalului de viață căruia îi fusesem hărăzit. M-am străduit, așadar, să mă simt liber între capetele segmentului existențial predestinat și de aici senzația că am făcut tot ce mi-am dorit.
Ce iubesc cel mai mult ? Iubirea însăși: iubirea de frumos, iubirea de bunătate și armonie, iubirea de adevăr, iubirea de carte, de muzică, de natură, iubirea de Dumnezeul neînregimentat credințelor religioase. Cu alte cuvinte, ale recent dispărutului Radu Beligan, „Iubește orice, dar numai iubește!”
4. Care este cel mai bun sfat pe care l-ați primit până acum în viață și de la cine anume?
– Să nu dau sfaturi !, dar nu știu dacă l-am citit undeva sau chiar mi l-a zis cineva. Țin minte însă vorbele rostite de tata-mare, țăran mintos din Islazul teleormănean: „Să fii domn nu-i de mirare, să fii om e lucru mare !” Și de atunci îmi repet mereu în gând vorbele lui, în încercarea de a mă păstra până la sfârșit OM.
5. Care este cel mai util sfat pe care l-ați putea oferi dvs. acum celor care se gândesc să ia calea avocaturii?
– Mi-ați adus aminte de sfaturile primite de la un coleg mai vârstnic în momentul intrării mele în breasla tămăduitorilor din „leprozeria penală”. Ei bine, am fost sfătuit două lucruri. Primul, orice dosar amânat nu e o cauză pierdută ! Al doilea, cheamă-i la birou pe clienți la aceeași oră, să vadă cât ești de ocupat ! Le-am nesocotit pe amândouă, bineînțeles.
Revenind la întrebare, le-aș recomanda să-l citească, mai întâi, pe Petre Pandrea. Apoi, să-și caute un Maestru de la care să învețe arta de a convinge judecătorul că adevărul judiciar e o noțiune relativă, ce nu poate fi concepută în afara probelor. Și, nu în ultimul rând, să fie un bun încasator și să se ridice repede de la podea, altminteri va fi scos din joc.
Odată, un judecător pensionar mi-a șoptit ceva care m-a luminat definitiv: „Justiția e ca apa, rupe doar acolo unde digul este slab.” Dacă aș fi tânăr jurist, de la acest adevăr aș pleca în alegerea carierei. Culmea, tocmai vă spusesem că nu-i deloc politicos să dai sfaturi…
6. Un „avocat-scriitor”… Cât de creativi credeți că mai sunt avocații zilelor noastre? Vă întreb pentru că, sincer, de-a lungul celor 3 ani de jurnalist în lumea avocaturii mi-a fost destul de greu să fac avocații „să vorbească”. Ce fel de subiecte mai pot trezi pofta de „povești” a avocaților?
– Poate că nu ați fost suficient de abilă să-i stârniți, sau poate că nu i-ați nimerit pe „avocații-povestași” ! Eu cunosc câțiva cu experiențe interesante, fabuloase pe alocuri, ale căror istorioare de viață sunt captivante și exemplare. Pe trei dintre ei i-am nemurit în volumul de interviuri Lumea de azi: Viorel Roș, Ioan Panaitescu și Freddy Gârbaci. Pe alții îi găzduiesc adesea pe blogul meu – www.mariannazat.ro. Important este să-i scoateți din sala de judecată și din dosare, din senzaționalul facil al breaking-news-urilor de zi cu zi. Din păcate, lumea de azi a avocaturii, ca și celelalte lumi, nu mai au savoarea celor de demult. Se trăiește pe repede-nainte, cu genunchii la gură și cu ceasul la tâmplă. Fast life nu-i defel fastă, în ciuda fastului strident cultivat pantagruelic de consumerismul deșănțat. Graba strică povestea ! Pe de altă parte, oamenii citesc tot mai puțin, cultura generală a dispărut din educația generațiilor recente.
Cât despre creativitatea avocaților, puține de zis. Câtă creativitate îți mai permite „statul-vertical” pe un culoar stabilit prin protocoalele rușinii ? Așa că mă îndoiesc serios că pe coridorul cu pricina îi mai arde cuiva de povești. Cel mai la îndemână astăzi este basmul cu siguranța națională și cu statul de drept, depănat la ceas de seară de „haștagiștii” fanatici.
7. Dacă ar fi să asociați o carte îndrăgită de dvs. cu lumea avocaturii care ar fi aceea?
– Paraclet, cartea prietenului și colegului meu Freddy Gârbaci. Admirabilă și tulburătoare. Prostioarele alea apărute peste ocean îmi sunt indiferente, maculatură pentru îndoctrinarea unora. Oricum, nu mă dau în vânt după o astfel de lectură.
Lumea avocaturii apare și în volumele mele, îndeosebi în Jurnalul banalității – nefardată, crudă, pitorească, pestriță.
8. Cât de bine simțiți că ceea ce scrieți „nu lasă buruienile să crească”?
– Atât de bine încât abia mă mai zăresc dintre buruieni. Petre Pandrea (alt avocat-scriitor, un destin tragic, dar prea puțin cunoscut) a simțit-o și el, dovadă e citatul, așa încât m-am liniștit, nu sunt eu primul caraghios care se avântă cu stiloul spre morile de vânt. Noroc că sunt și consecvent… Recunosc, scriu, în primul rând pentru mine, să nu cumva să mă astupe bălăriile. Ați observat ce dezolante și respingătoare sunt spiritele îmburuienate ? Ele sunt imaginea ratării umane.