Eram țânc. Se ivea vremea somnului. Așa, pe la prânz,când și găinile picoteau în obor. Se lăsa zăduful. Ma-marea mă lua în brațe și mă punea pe picioarele ei, să mă adoarmă. Îmi așeza o bucată de căpătâi sub cap și începea să mă legene ușor. Uța, uța !… Și îngăna niște vorbe nedeslușite. Uneori învârtea un fus între degete și torcea. Sfârr, sfârr !… Ori cosea ceva, ori cârpea o țoală, da´ ce nu făcea bunica…. Mirosea a câmpie înflorită dusa mea dragă, și a pâine coaptă în țest, și a trudă, și a dor, dar mai ales a bunătate. Mi se îngreunau genele, tavanul alb de deasupra prindea a se colora până se întuneca și devenea aproape negru. Visam.
Legăn pui, legăn pui,
Nu uita lumii să spui
Că muma te-a înfășat
Și tot ea te-a legănat,
Pe picioare te-a ținut
Până ce ai mai crescut,
Legăn pui, legăn pui !
