CINE SUNT EU ?
Din cauza televizorului, în ultima vreme, am trăit sentimente extreme la intensitate maximă, iar de când s-a început urmărirea penală in rem (termen pe care l-am luat de la televizor), stările mele sufletești au luat-o razna.
Când Elena Udrea a fost chemată prima dată la DNA, ca martor, mi-a părut nespus de rău, că a plecat liberă și neîncătușată.
Când, în reluare, s-au prezentat imagini cu parașuta, recunosc sincer, am gândit sinistru – să nu se deschidă, Doamne – iartă-mă !
Când s-a anunțat pe toate canalele, posturile, frecvențele, că Elena Udrea este implicată în Microsoft, Gala Bute, Pescariu, Iordache Stelian, ANPR, telecabine, telescaune… fără ca cineva să-i ia apărarea, am avut un prim sentiment de înduioșare, dar s-a spulberat repede, când, pe aceleași canale, posturi, frecvențe, Elena Udrea, cu semeție, aroganță dar și reproș, a reamintit tuturor cât a luptat ea, timp de 10 ani, pentru edificarea statului de drept și independența justiției.
Iarăși m-am înduioșat, până la milă, când, în Parlament, i s-a cerut ridicarea, aprobarea, încuviințarea urmăririi penale, arestarea preventivă de mai multe ori, ea stătea singură-singurică, iar în jurul ei, pe o distanță apreciabilă fotoliile erau goale.
Unde erau bărbații din jurul ei, de acum o lună, de acum 3 ani sau de acum 10 ani ?
Mila și compătimirea au ținut 3-4 ore, când iarăși, pe toate lungimile de undă, se reda un fragment din referatul DNA și anume că Elena Udrea a primit 500.000 euro de la Pescariu, pentru a-l ajuta în justiție.
Regretul că am compătimit-o s-a accentuat când, în reluare la televizor, Elena Udrea se plimba pe străzile Parisului, alături de alte două doamne cuprinse de o stare relaxată de shopping.
Ura a explodat pur și simplu. Voiam să fie prinsă de un jihadist înarmat cu kalașnicov și centură cu explozibil, dusă în deșert, îmbrăcată în portocaliu, în genunchi, implorând, în timp ce un isisist de circa 2 m, în negru și cu cagulă, îi lipește lama iataganului de gât.
Nici veninul ăsta nu a ținut mult.
În așteptarea verdictului parlamentar, m-am gândit că acasă nu o așteaptă nimeni. Cine-i pune de mâncare? Cine o mângâie ?…În fine, mi-am închipuit multe…
Am rămas cu starea asta vreo două zile, dar într-o seară, mai bine zis noapte, pentru că m-a prins noaptea, deși plecasem din Bran pe la ora 14°°, iar pe la ora 22°° de-abia trecusem de Câmpina, am explodat din nou. Rău, dar rău de tot la adresa ei și a celor de teapa ei ! Măcar cu var să fi dat pe marginea șoselei, să nu intru în șanț, sau pe mijloc, să nu intru pe contrasens. Măcar atât. Nimic mai mult.
Ultima zi m-am chinuit de la o oră la alta.
Văzându-i mâinile delicate, încătușate, la ieșirea din DNA și zâmbetul disperat, ca un țipăt înfricoșător mi-a venit să plâng. Da. Este adevărat.
Peste câteva minute, când în curtea Arestului Central, Elena Udrea a coborât fără cătușe, deschizând larg cu mâna portiera autoturismului elegant, și nu a dubei, am sărit ca ars. De ce o favorizează ? Trebuia să-i pună lanțuri și biloaie la picioare… Nenorocita !
Mă întreb îngrijorat. Ce este cu mine ? Cine sunt eu ?
Je suis…
– va urma –