În urmă cu zece ani, Ana-Maria Vulpescu realiza un splendid interviu cu criticul Mircea Iorgulescu (și el dus între timp) despre unul dintre romanele scriitorului Augustin Buzura și nu numai. O adevărată lecție de literatură și de istorie…
*
„Fețele tăcerii e un foarte bun Buzura”
„În România acelor ani s-a scris o mare literatură”
Miercuri, 23 martie apare cel de-al doilea volum al romanului Fețele tăcerii, de Augustin Buzura. Despre impactul romanului și despre rolul său în literatura română contemporană am stat de vorbă cu prefațatorul acestei ediții, eseistul, criticul și istoricul literar Mircea Iorgulescu.
Ana-Maria Vulpescu: Vă amintiți cum ați întâmpinat debutul lui Augustin Buzura? Dar momentul când i-ați spus Gusti prima oară?
Mircea Iorgulescu: Cu entuziasm l-am întâmpinat, dar era vorba despre debutul lui în roman, cu Absenţii, carte apărută în 1970. Debutul editorial, care avusese loc în 1963 cu un volum de povestiri, i l-am ratat, din motive independente de voinţa mea. La acea dată eram student, cred că în anul II (pe vremea aceea studiile universitare durau cinci ani), nici nu-mi trecea prin cap să recenzez o carte şi să mă duc aşa, hodoronc-tronc, la vreo revistă să mă publice. Nu mă simţeam apt şi nici nu ardeam de dorinţa de a-mi vedea numele tipărit. Nici reviste nu erau prea multe – două săptămânale, Gazeta literară şi Luceafărul, şi un lunar, Viaţa Românească, toate trei cu tiraje îndestulătoare însă, editate de Uniunea Scriitorilor. Mai era şi Contemporanul, tot săptămânal, un „magazin cultural” cu o sută de mii de exemplare tiraj, care avea o pagină literară şi unde George Călinescu oficia pe-a-ntâia în chip de mare preot supravieţuitor al naufragiului limbii române scrise eşuat printre barbari. Revistele au început să se înmulţească după august 1964, cînd, la 20 de ani după ceea ce în limbajul oficial din epocă se numea „Eliberarea de sub jugul fascist”, regimul a procedat la o liberalizare controlată, inclusiv pe plan cultural. Atunci, din august 1964, au început să apară, cum li se spunea, „reviste regionale de cultură”, printre cele dintâi au fost Ramuri la Craiova şi Ateneu la Bacău. Dar asta e o altă istorie, este chiar istorie!, rămâne să o scrie cine se va încumeta.
Nu mă consideram, aşadar, în 1963 valid pentru a încerca să fac publicistică literară şi, de fapt, până pe la 24-25 de ani proiectul meu fusese să fac istorie literară. Asta nu însemna că nu dădeam atenţie actualităţii, dimpotrivă, eram la curent cu tot ce se petrecea în literatura „la zi”. Eram student căminist, pe atunci camerele căminelor studenţeşti aveau dimensiuni de dormitoare de şantier (în anul I fusesem 19 într-o încăpere, în al doilea 10, în al treilea 8 etc.). Întâmplarea făcuse să ne „selectăm” oarecum natural şi câţiva, nu puţini, să rămânem împreună ani de-a rândul, să împărţim casa şi masa, uneori la propriu. În acest „grup”, dacă îi pot spune aşa, erau, între alţii, viitorul critic şi istoric literar Laurenţiu Ulici, viitorul slavist şi medievist Dan Horia Mazilu, viitorul scriitor şi jurnalist ploieştean Ioan Groşescu, încă un ploieştean, Mircea Croitoru, care avea să ajungă unul dintre cei mai buni tehnoredactori de publicaţii culturale din România. Cum şi Ulici, care era născut la Buzău şi avea să se dea mai târziu maramureşean, era de fapt prin formaţie tot ploieştean, îmi dau acum seama că nucleul dur din ploieşteni era constituit. Cum, necum, formam un fel de cerc „underground” de lecturi şi discuţii, iar cărţile nou apărute erau prioritare. Când, în 1966, am terminat facultatea, în materie de literatură contemporană eram ieşiţi înarmaţi ca Atena din capul lui Zeus. Ştiam tot despre tot – sau măcar aşa credeam.
Vom fi vorbit şi despre acest nou prozator de la Cluj, Buzura, atunci, în 1963? Sunt convins că da, chiar dacă nu am nicio amintire despre asta.
Cum nu am nici despre locul, data şi împrejurările în care am făcut cunoştinţă cu Augustin Buzura. Presupun că va fi fost la Bucureşti, după apariţia Absenţilor, prin 1971 aşadar, poate la redacţia României literare, unde el va fi venit să mulţumească pentru apariţia celor vreo trei pagini de revistă dedicate romanului. Un eveniment Absenţii, un eveniment şi aceste pagini, intitulate „Cinci critici despre o carte”. Era o lansare fără precedent şi care nu s-a mai repetat. Cred că a stârnit multe invidii în lumea literară. Şi pentru mine această masă rotundă a fost un eveniment, chiar o consacrare: eram cel mai tânăr şi cel mai puţin cunoscut dintre cei cinci.
Când am început să ne spunem pe numele mic şi să ne tutuim, iarăşi habar n-am. Probabil destul de repede după „momentul Absenţii” şi fără prea multe salamalecuri. Ne spunem însă pe numele mic în spaţiul privat, nu în cel public, suntem amândoi de modă veche. Obiceiul de a te tutui şi de a-ţi spune pe numele mic în spaţiul public este de un prost gust fioros. Ştiu însă că s-a generalizat în România.
Ana-Maria Vulpescu: Ce a însemnat romanul Fețele tăcerii la apariție, în 1974? Ce semnificație poate avea Fețele tăcerii astăzi, după aproape patru decenii, pentru alte generații de cititori?
Mircea Iorgulescu: Atunci a fost un eveniment literar şi deopotrivă politic; de ce, am încercat să explic în prefaţă. Azi e o carte intrată în patrimoniul literaturii române, dar e o carte de citit, o carte care se citeşte, o carte vie, nu un obiect de muzeu.
Ana-Maria Vulpescu: Fețele tăcerii. Istorie? Politică? Literatură?
Mircea Iorgulescu: Toate laolaltă, dar sub cupola literaturii. Feţele tăcerii e un roman, nici mai mult, nici mai puţin decât atât. Nici manifest politic, nici scriere politică subversivă, nici dizertaţie istorică; dar ce-ar mai fi literatura dacă nu ar avea un „fond” istoric şi politic?!
Ana-Maria Vulpescu: Spuneți în studiul introductiv la aceasta editie definitivă a romanului: «Feţele tăcerii este şi un roman despre posibilitatea sau imposibilitatea revoltei în spaţiul românesc». Titlul însuși trimite la un univers care îndura istoria, nu o pune în discuție. De ce nu sunt românii un popor de «oameni revoltați?»
Mircea Iorgulescu: Vast subiect! Nu cred totuşi că există popoare de oameni revoltaţi şi popoare etern condamnate la supuşenie. Şi-apoi, în istoria românească există cel puţin un moment de amplă manifestare a spiritului de revoltă, mă gândesc la 1848. Ar mai fi putut fi, poate, şi atât de puţin cunoscuta mişcare sindicalistă şi socialistă de până în primul război mondial, dar a fost discreditată şi chiar asasinată de revoluţia bolşevică din Rusia. După decembrie 1989, modelul «paşoptist» a fost evocat de câţiva intelectuali, dar cei, puţini totuşi, care au făcut-o au fost repede marginalizaţi, priviţi ca nişte caraghioşi. A te referi în alţi termeni decât de pamflet ieftin la vechea mişcare socialistă echivalează cu o autoexcludere din noua «lume bună», «lumea bună» postcomunistă, cea pe care cuvinte ca «social», «egalitate» o facă să vadă roşu şi să simtă nevoia irepresibilă de a pune mâna pe revolver. Atâta doar că unde nu e revoltă, nu e nici speranţă. Se vede asta şi în romanul lui Augustin Buzura. Foarte actual roman! Unde chiar există un «om revoltat», acesta fiind autorul însuşi. Buzura ar putea spune şi el, ca Nikos Kazantzakis, «Tot sufletul meu este un strigăt şi toată opera mea este interpretarea acestui strigăt», fiind însă de adăugat că la scriitorul român acest strigăt e unul de revoltă.
Ana-Maria Vulpescu: S-a spus, dupa 1989, ca multe dintre cărțile din acea perioadă de deschidere culturală de la sfârșitul deceniului șapte și începutul deceniului opt au fost publicate cu «voie de la poliție». Așa să fie?
Mircea Iorgulescu: În sine, asta e o prostie veninoasă, ce nu ar merita decât o plictisită ridicare din umeri. Proşti ranchiunoşi există în toate vremurile, n-ai ce le face, totul e să fie ţinuţi la locul lor, nu să fie scoşi în frunte, deşi epocile de mari schimbări le sunt favorabile, îi scot la suprafaţă, ca la inundaţii gunoaiele. Mai nou, nici nu-i mai poţi spune unui prost că e prost, fiindcă nu e corect politic şi poţi fi acuzat, Doamne fereşte, de discriminare. Când am recitit acum Feţele tăcerii m-a şi pufnit râsul, deşi nu e un roman comic. M-a pufnit râsul fiindcă romanul începe cu răspunsul dat de un jurnalist şefului său, «eşti un tâmpit!», acela îi ceruse să-i spună adevărul. Adevărul aşa, în general…! Un tâmpit. Această prostie cu «voia de la poliţie» a luat însă forma şi proporţiile unor susţinute şi largi campanii mediatice de discreditare şi calomniere a celor mai importanţi scriitori români din perioada postbelică şi de aruncare la pubelă a literaturii lor. Ca şi cum ar fi existat un interes anume pentru crearea unei imagini de pustiu cultural şi literar. Ca şi cum s-ar fi declanşat o vastă operaţiune de vandalizare a valorilor naţionale. Pentru că nu a fost doar o campanie mediatică, a fost şi una instituţională ce viza efecte de lungă durată. Mă gândesc la manualele şcolare, la epurarea marilor scriitori, la marginalizarea, dacă nu chiar eliminarea culturii umaniste în viaţa socială.
Aici, în Franţa, unde trăiesc, observ, prin comparaţie, că perspectiva literară asupra unei perioade istoriceşte întunecată, cum a fost cea a Ocupaţiei, este infinit mai inteligentă, ca să nu spun mai mult. Un singur exemplu, unul recent, citez dintr-un eseu de Dominique Fernandez apărut în 2008: «De fapt, perioada Ocupaţiei a fost o epocă fastă pentru literatura franceză. Acum şi-au dat capodoperele cei mai mari scriitori, publicate cât se poate de oficial: Claudel, Valéry, Montherlant, Mauriac, Giono, Saint-Exupéry, Aragon, Paulhan, Cocteau, Giraudoux, Simenon, Camus, Sartre». Imaginaţi-vă ce uriaş scandal ar provoca o constatare similară despre literatura română de până în 1989! Iar Ocupaţia în Franţa a durat patru ani, nu patruzeci, cât a ţinut regimul comunist din România, care nici nu a fost unul de ocupaţie pe toată această durată.
Ana-Maria Vulpescu: Ce ar trebui să înțeleagă astăzi dintr-un roman ca Fețele tăcerii un cititor mai puțin familiarizat cu cenzura, cu Securitatea, cu rezistența din munți și cu rezistența din cultură?
Mircea Iorgulescu: Schimbați ce e de schimbat, puneți aceeaşi întrebare despre Cei trei muşchetari şi vedeţi ce iese! De ce ar avea un cititor de azi dificultăţi mai mari să înţeleagă ce erau Securitatea, rezistenţa din munţi şi miliţia aşa cum apar în romanul lui Augustin Buzura şi ce erau intrigile cardinalului Richelieu din romanul lui Dumas?! Cenzura şi rezistenţa prin cultură sunt însă realităţi exterioare romanului, ţin de contextul istoric. Le-am evocat în prefaţă atât cât am crezut că era nevoie pentru plasarea cărţii în ambianţa în care a fost scrisă şi a apărut. Aş fi făcut-o pentru oricare dintre cărţile importante ale acelor ani, ani în care, încă o dată, şi foarte apăsat spus, s-a scris o mare literatură. Aici aş avea de făcut o remarcă, anume că «rezistenţa prin cultură» nu a fost atât una a creatorilor, a fost în primul rând a cititorilor de cărţi şi reviste, a fost a publicului care mergea la teatre şi la concerte, a fost a tinerilor care ascultau, cum puteau şi pe ce căi puteau, muzică occidentală, ferindu-se, conştient sau instinctiv, de ceea ce stupida maşinărie de propagandă ceauşistă fabrica sub eticheta de «cultură».
Ana-Maria Vulpescu: Scriați undeva că în romanele lui Buzura, «Florile răului românesc din anii comunismului sunt înfățișate în toată sumbra lor psihopatologie». Ce ne așteaptă la capătul acestui drum spre «rădacinile răului»?
Mircea Iorgulescu: Pentru cei care au mai citit cărţi de Augustin Buzura sau îi citesc editorialele din revista Cultura, e o reîntâlnire. Spus ca despre marile mărci de vinuri, Feţele tăcerii e un foarte bun Buzura. Pentru cei care vor fi la prima lectură a unui roman al lui va fi, sper, descoperirea unui scriitor şi a teritoriului lui literar.