Deunăzi, dinspre Islaz, m-a ajuns vestea tristă că s-a prăpădit Firuță, ultimul lăutar al satului din care-mi trag cu nesaț nostalgiile. Deși săltase binișor de 80 de ani, glasul lui își păstrase zvâcnetul tineresc, geaba se plângea viorii de care nu se despărțea nici în somn…

„Păcat c-am îmbătrânit, păru-n cap mi-a cărunțit,
Pielea pă gât s-a zbârcit și nesătul dă iubit,
Dă iubit m-oi sătura când mi-o suna scândura,
Popa cu cădelnița, mătușa cu tămâia și mi-o zice aleluia”…

Parcă mai ieri îl auzeam strigându-și oful ce-l ardea, ce dacă nepoții îi crescuseră…

„Vară, vară, primăvară,
Cu miros dă tămâioară,
Ies oamenii la ogoară,
Femeile vor p-afară
Dezbrăcate-n pielea goală,
Eu mă fac un pui de lup,
Pă la garduri giugiulit,
Să mă vâr în așternut,
Să le pup, să le sărut,
Să nu mai port dor în trup”…

Celor tineri le cânta într-un fel aparte, o tânguire parcă, și-i povățuia să ia aminte la însurătoare…

„Garoflați și liliac,
Ascultați-mă, măi frați,
Eu vă spun de la ficați,
Nu grăbiți să vă-nsurați, mă !
Nu știți ce poamă luați,

Să te-nsori mai amânat,
Să-ți iei nevastă pă plac,
Să trăiești în cas’ cu drag, măi !
Să te-nsori mai amânat,
Să-ți iei nevastă pă plac,
Să trăiești în cas’ cu drag, măi !”…

Apoi o da pe glumă, ridicându-și înadins sprâncenele albite și zbârlite, iar noi nu mai conteneam să-l ascultăm vrăjiți…

„Măi, Marine Constandine,
Amanetul meu la tine,
Da’ ce fel de amanet ?
Inelul din deștu’ ăl drept,
Luat de la ibovnic,
Inelul din deștu’ ăl mic, luat de la ibovnic.

Aaaaa”….

Deodată, devenea melancolic și ochii i se umezeau, țiganul acela sensibil și însemnat de Dumnezeu lua forma arcușului și își lăsa libere coardele sufletului încărcat de alean…

„Hai, haaaa…
Mă uitai pe drum la vale,
Văzui o fetiță mare,
Of, lele, lele,
Mă uitai pe drum la vale,
Mă-ntâlnii c-o fată mare, of,
E frumoasă ca o floare,
Și-n cap, flori de tămâioară.

A cui ești, dă unde ești ?
Din sat, din Călimănești,
Sunt al lui Mustață-Neagră,
Mușca-te-ar neica de barbă, măi,

Sunt al lui Mustață-Neagră,
Mușca-te-ar neica de barbă,
Și de barbă, și de țâță,
Leșin să-ți cadă pă rânză, măi,
Leleee”…

Poate chiar atunci s-a și stins ultimul lăutar din Islaz, că-i picaseră pe rânză necazurile vieții, cine mai are vreme să cerceteze ?… Cu el moare și satul acela mitic, al cărui cântec răsună încă în mine prin glasul cald al lui Firuță, fie-i țărâna ușoară !