1
Din liniștea prefirii,
Din timpul nemuririi,
S-abate Domnul iară
Pe oameni să-i măsoară;

2
Și mii de sori străbate,
Și înc-atâtea lumi,
Ce din războaie toate
S-au prefăcut în scrumi;

3
În calea Sa pământuri,
Ascunse printre stele,
Sunt jalnice mormânturi
De falnice castele.

4
Și când atinge luna
Lumina o inundă,
S-aprinde ca niciuna
Și razele-i abundă;

5
Cascade arzătoare
Se varsă dinspre lună
Și stele răpitoare
În valuri li s-adună;

6
Învăluie Pământul,
Fereacă-n hăuri somnul
Ș-așteaptă doar cuvântul
Pentru-a-l servi pe Domnul;

7
Dară El nu cuvântă,
Ci-alege drept cărare
O adiere lentă,
Departe de rumoare;

8
Și Se coboară-ncet,
Pe vânturi rotitoare –
E-un învechit ascet,
Un simplu oarecare.

9
Cu chipul abătut
Și pasul apăsat
Trece Domnul de-nceput
La o casă de bogat,

10
Unde zace-n poartă
Mugurel argatul,
Om de tristă soartă,
Intim cu păcatul:

11
„ – Iute-ai și zburat
Moșule d’aici,
Că stăpânu-a ordonat
Să nu vadă tiriplici!

12
Auzitu-m-ai moșnege,
Au de ce n-ai dispărut?
Ți-i căra vr’o tri ciomege,
De pleci cum ai apărut!

13
Că-n slujba stăpânului
Mi-s ca fiara muntelui,
Mânc și ochii cerbului
De focul argintului!”.

14
Și cum merse Domnul iarăși,
Se opri la locu-n care
Judele cu doi tovarăși
Închinau șapte pahare;

15
„ – Eu împart pedepsele”,
Tună judele Matei,
„Ca Vlad Dracul țepile,
Că-s trimis aci de zei!

16
Cei aduși la judecat,
Soarta ți-i i-a blestemat,
Nici pe unul n-am iertat,
Nici măcar nevinovat!

17
Sunt paloșul Domnului
Răzbunarea cerului
Că trec soarta omului
Prin cazanul iadului!”.

18
Ascultând aceste spuse,
Bătrânelul suspină
Și se duse, se tot duse,
Până la o cârciumă,

19
Unde-o fată frumușică,
Buze roșii, dulci ca mierea,
Cu ochi repezi de pisică,
Își vâna-mprejur averea;

20
Și-L ruga pe Domnu-n gând
Să-i trimeată un moșneag,
Care să-i ofere blând
Calea unui trai dulceag;

21
„ – Căci banul bogatului
E ca spuma laptelui
Și când e-al bătrânului,
Bate vlaga junelui…”.

22
Și umblând El mai departe
I se puse drept în cale
Un malac fără de carte,
Ce-nvârtea vreo trei parale;

23
„ – Hai tataie dă-mi inelul!”
Spuse Nelu Minte-Moale,
Și Îi oferi în schimb mișelul
Toate cele trei parale;

24
Făr’a sta pe gânduri Nelu,
În clipita potrivită,
Dă să smulgă scurt inelul,
Însă mâna-i e-amorțită;

25
Țintuit îi locului
De privirea Tatălui,
Ca statuia regelui
Din piața palatului.

26
Merse Domnul și tot merse,
Preț de înc-un an,
Ș-află doar figuri adverse,
Dominate-n tot de ban;

27
Minți bolnave de putere,
Fără setea direptății,
Care pentru-a face-avere,
Iau și inima cetății.

28
Amărât de supărat
Puse Domnul mâna dreaptă
Pe smochinul, tot uscat,
Și rosti încet, în șoaptă:

29
„ – Soarele să crească,
Foc să răspândească,
Focul său sã ardă,
Omul să Mi-l piardă;

30
Lună, tu să pici
Ape să ridici,
Apele buiece
Omul să-l înece;

31
Și să-Mi tremure pământul,
Când Mi-aude gândul,
Piatra învechită
Omul să-l înghită.”.

32
Și, de cum i s-a grăit,
Soarele s-a și-nfoiat
Ș-apărea deja-ntreit
Pe văzduhu-nsângerat;

33
Luna plină s-arunca
Peste ceru-ncins,
Noianul de-l ridica
Și-l țipa pe-ntins;

34
Iar pământul cât de mare
Începu a se-ncreți,
Deschizând prăpăstii-n care
Să se piardă oamenii.

35
Dar cum isprăvi porunca,
Zări colo-n depărtare,
Unde ciripea ierunca,
O copilă plângătoare.

36
Nepătată e fetița
Și privirea-i de dulceață;
Încă strânge copilița
Câțiva anișori de viață;

37
Cu rochița fluturândă,
Pe o parte sfâșiată,
Ca o flacără plăpândă,
Se stingea înlăcrimată;

38
Și cu mâinile-ncleștate,
Implora pe Dumnezeu
Să-i răpească de la moarte
Tatăl dus în elizeu;

39
„ – Căci iubirea tatălui
Mi-e sărutul raiului
Și pieirea lui
E triumful răului…”.

40
Într-un suflu fu la ea
Și îi spuse Domnul lin:
„ – Tatăl nu ți-l voi salva,
Viața însă pot să-ți țin..;

41
Dar ți-e inima curată
Și virtutea-i calea ta,
Vei fi veșnic vinovată
De rămâi în lumea ta;

42
Vin’ cu Mine, fat-aleasă!
Căci de stele aparții,
Vei fi-a sorilor crăiasă
Și trona pământuri mii.”.

43
„ – Sfinte Doamne-ți mulțumesc
Că prin gând mi-ai apărut,
Însă tatăl ce-mi iubesc
Nu ți l-oi plăti tribut;

44
Iar putere de-mi vei da
Răscoli-voi în destine,
Totul pentru a-l afla
Și-a-l aduce lângă mine;

45
Chiar și-o viață glorioasă,
Ce-n etern ar fi-nnodată,
Mi-e năpastă odioasă
De-i să fiu fără de tată;

46
Căci iubirea tatălui
Dă sclipire duhului
Cum dă raza soarelui
Lumina văzduhului.”.

47
Ascultând-o pe fătucă,
Domnul lăcrimă
Și dădu din nou poruncă,
Omul liberă;

48
Luna și cu soarele
S-au întors la loc,
Iar pământul, mările
S-au oprit din joc;

49
Cerul s-a înălbăstrit,
Apele s-au scuturat
Pân’ce omul a ieșit
Din pământ nevătămat.

50
Iar lacrima Domnului
Dete viață tatălui
Și copilei crângului
Împlinirea visului.

51
În liniștea prefirii
Din timpul nemuririi
Se-ntoarse Domnul iară
Un secol să mai piară.