Lenevesc în Gerai, pe o margine de Românie, pe o margine de primăvară. De aici încolo începe băjenia. Și anotimpurile viforoase ale înstrăinării de sine…
Salcia s-a înviorat și foșnește vesel, deși își plânge rămurelele jertfite iernilor bicisnice…
Untișorul a înflorit și a îngălbenit pajiștile virgine…
Cerul s-a învolburat, e vinețiu și nevricos ca o muiere cu toane. Tună și fulgeră înspre Gârcov, se apropie vara, infinitul…
Mă întind pe o scoarță țesută demult, în războaiele neamului meu de țărani veniți, cică, din zona Oituzului. Cei din partea bunicului matern. Câțiva au coborât din Moldova și s-au înțărânat pe malul Dunării, cam în locul în care stau eu acum și contemplu eternitatea de ocazie. Alții s-au oprit pe la Buzău, iar restul a ales Ardealul, în regiunea Mureșului. Traseele transhumanței neaoșe, că doar alde Oancea descind din stirpea ciobanilor mioritici. O gheară genealogică uriașă cu degetul cel mare întins până la maiestuoasa vărsare a Oltului. Ceilalți, inclusiv ai ma’-marii, ar fi localnici, islăzeni adică. Fratele străbunicii, aflu abia acum, a fost notar în sat, Dumitru Florița. Vasăzică…
Rădăcina cealaltă, paternă, n-am dezgropat-o niciodată. Așa s-a nimerit, jumătate de om…
Cercetez văzduhul. Un nor are chipul unui înger, rotund și bucălat. Altul seamănă cu un elefant, iar din spate îl urmează o ciurdă de ciute. Chiar, să știți că pot scorni ce mi se năzare din fuioarele de câlți toarse de Creatorul dintâi…
Oare o sălășlui cineva acolo, dincolo de imaginația noastră?…
Cântă un cuc în zăvoaiele din ostrov, în Calnovăț. O mierlă îl îngână. Deasupra, un stol de berze plutește în brațele curenților de aer. Eu al cui sunt?…
Miroase a izmă răscolită de copitele vitelor mânate pe izlazul dintre ape. Parcă ieri mă adăposteam la subsuoara unui comarnic și așteptam să îngeneze ploaia…
Doamne, cum mai orăcăie broaștele din băltoaca plină de lintiță! Le dirijez în închipuirea-mi stârnită de aleanuri bolborositoare și de simfonia neasemuit de sprințară a batracienilor afoni…
Din mijlocul gâldăului de la podișcă, un bâtlan semeț mă iscodește insolent, nu dă doi bani pe mine. Dar nu-i singurul…
Doi grauri se zbenguie la orizontul strâmtorat de dârele parilor din viile de odinioară…
Pe tabonul proaspăt înverzit, o cireadă de vaci își rumegă condiția animală. Mă gândesc la condiția umană de azi. Ce bou sunt…
Departe, în zarea frântă de costișa calcaroasă a bulgarilor, scapără o rază de soare. Mereu, la alții e lumină…
De unde a apărut potaia ce mi se gudură la picioare ? Alt suflet gonit din rostul lui. Ehee, și câte mai suntem…
Scormonesc în iarba gracilă și nesigură ca o fecioară. Un greier îmi sare în palmă și mă fixează inocent cu ochii minusculi. Dacă mi-aș strânge degetele, l-aș strivi, dar nu o fac, nu-s Dumnezeu…
Nechează un cal. A dragoste neîmpărtășită. Câinii de la Vadul Boului l-au încolțit și o lacrimă de sânge se prelinge peste luncă aidoma curcubeului…
Timpul a încremenit și habar n-am câți ani car cu mine. Nici n-am învățat să scriu, să socotesc. Oi fi cumva un nesocotit ?…
La ce mi-ar folosi dumirirea cu pricina ? Vreau să rămân de-a pururi copilul câmpului, al sălbăticiei candide…
Dintr-un stufăriș se înalță trei rațe speriate de glasul meu. Of, de-aș zbura și eu ! Îmi pipăi rănile aripilor de altădată. Degeaba, nici măcar urmele lor nu se mai cunosc…
Niște stârci grațioși își potolesc setea „de-a lungul apei grele și întunecate, care linge malul de la picioarele lor cu limba ei purpurie.”[1] Mi-aș face zilnic perfuzii cu metafore…
Un șarpe se târâie printre firișoarele de iarbă înrourate. Are întotdeauna glodul la îndemână, lipit de el. Oare de ce nouă, târâtoarelor bipede, ne fuge adesea pământul de sub tălpi?…
Pe un tăpșan auriu dansează languros o femeie frumoasă ca o zeiță a plăcerilor angelice. Mă îmbie cu trupu-i de amforă, cu unduirile coapselor de gheișă. Închid ochii, biciuit de frigurile cărnii. Când îi deschid, în jur e numai pustiul. Am visat…
Mă ridic în capul oaselor, ademenit de chemarea prigoriilor. Cum de n-am găsit fericirea perpetuă, cum de n-am simțit că totul trece?…
Pripește focul din vatra încropită în clisa câmpiei, pe buza fluviului tulbure. Mai-mai să cad din culcușul României – mume de la atâta zbucium…
Întind mâinile și ating Raiul din care lipsesc oamenii. Păi tocmai de aceea e Rai !, îmi șoptește o gărgăriță pusă pe șotii…
Destinule bun și milostiv, nu mă arunca încă din țara mea, din amintirile mele ! Și vindecă-i de dor pe toți pribegii sărmani ai planetei !
––––––––––––––––––––
[1] Alexei Nikolaevici Tolstoi, Calvarul; surorile