E sfârșit de octombrie. Cerul s-a învinețit de câteva zile și nu-i chip să ne zâmbească. O ceață groasă și enervantă coboară amenințător de pe crestele munților… „Ridică-te negură/ Ca să urc pe măgură !”[1] implor în van divinitatea… Ehe, și ce bogăție fascinantă de culori ne oferă toamna aceasta în „căldarea” Dâmbovicioarei ! Cum nu sunt semne de înseninare, o luăm la pas prin chei, înspre peșteră. S-a pornit și ploaia, când repezită, când melancolică… De jur-împrejur, pereții stâncoși și un firicel de apă ce i-a despărțit pe veci… Lumea pare să fi încremenit aici, în sălbăticia lichidă mai-mai să te înghită pe nesimțite… Ne-am înșiruit pe poteca îngustă de asfalt și pășim în tăcere vreo cincisprezece prieteni, mereu și mereu alături la bine și la greu, ce dacă ne-au ajuns din urmă anii? Motiv să chefuim strașnic la lăsarea întunericului, deși, de undeva, de departe, o voce suavă ne atenționează:
„Că la rai e ușa strâmtă,
Pentru cine bea și cântă !”[2]…
Ei și, ce mare scofală ? Nu mi-am propus vreodată să-mi fac mutație nici în rai, nici în iad, îmi e suficientă viața pământeană ! De aceea cântăm cu poftă, zău că nu ne pasă de ușile alea scornite ca să-i sperie pe bieții muritori. Ah, de n-ar fi ceața asta bicisnică…
„Ridică-te negurice,
Să văd mândra un-s-o duce !”[3]…
[1] Cântec popular românesc
[2] Cântec popular românesc
[3] Cântec popular românesc
