Luca Palamara rupe din țâțâni ușile care duc în budoarele sistemului judiciar italian și priveliștea ce ni se înfățișează este aproape neverosimilă, parcă ne-am afla în filmul Caracatița. Iar, din această perspectivă, intervievatul nu se sfiește să-și mărturisească filozofia de viață profesională: „Este de notorietate că, începând de la Violante, și, cum vom vedea, chiar înainte de el, a existat o curea de transmisie între politică și magistratură. Prezența cu mine a doi politicieni, Lotti și Ferri, la negocierile pentru numirile unor magistrați ar putea să pară scandaloasă. Adevărul este că în spatele fiecărei numiri există o înțelegere care implică curentele magistraturii, membrii CSM aleși de Parlament și, direct sau indirect, de reprezentanții lor politici, realitate ce nu mai trebuie dovedită. Doriți să știți care fusese, înainte de Hotelul Champagne, ultima cină privată la care Lotti participase pentru o numire la nivel înalt? (…) Cea pentru alegerea vicepreședintelui actual al CSM, David Ermini, cel care, să ne înțelegem, a participat la excluderea mea din magistratură. (…) Pentru mine este absolut normal  să pricepem că magistratura și politica trebuie să interacționeze. Lotti este un reprezentant al susținătorilor lui Renzi și, așadar, al majorității parlamentare, care, în acel moment, prin medieri politice ulterioare, are puterea de «numire» a unei părți dintre membrii aleși de Parlament, care, împreună cu mine, fac parte din CSM. La fel procedează  și opoziția, care alege interlocutori diferiți de mine. Dar acesta nu este un trafic de influență, cu atât mai puțin netransparent, ci o chestiune politică și de dialog între puterile statului.”  Și, ca să fie mai explicit, adaugă: „Deocamdată, să spunem că eu, prin natura mea, sunt omul de legătură, cel care creează punți între acel sistem – sistemul de putere al  Magistraturii – și politică. Renzi și Lotti au puterea politică, eu am cunoștințele și un pachet important de voturi de pus pe masa numirilor care contează în magistratură. Puțin din dorința mea, puțin din întâmplare, din curiozitate sau premeditat, este cert că mă întâlnesc cu Luca Lotti, omul din umbră al lui Renzi. Ne unește pasiunea pentru fotbal, iar modul său de a vorbi toscan înlesnește confesiunea seara la masă, unde nu lipsesc niciodată carnea bună și o sticlă de vin roșu. Azi, toți îl ocolesc, dar până în 2018, Lotti era persoana cea mai căutată chiar de către mulți magistrați.”

În  sânul magistraturii peninsulare sunt vreo trei-patru curente care contează în jocurile de culise în urma cărora sunt ocupate cele mai înalte funcții judiciare. Este, în primul rând, Magistratura Democratică – reprezentanta stângii judiciare, a maximalismului justițiar, având ca obiective realizarea nediscriminatorie a actului de justiție în concordanță cu normele europene, democratizarea magistraturii și independența ei față de celelalte puteri ale statului, însă și față de interesele particulare. (Din anul 2012 a fuzionat cu Mișcarea pentru Justiție, rezultând formațiunea AREA, cel mai ideologic și comunist curent.) Apoi, Magistratura Independentă, care militează pentru separarea fățișă față de puterile  surate, și, nu în ultimul rând, Unitatea pentru Constituție (UNICOST), „curent foarte puternic, dar care în interiorul său este  o organizație de tip feudal, fiind supranumită în lumea noastră «Unitate pentru prostituție», având în vedere înclinația sa către clientelism și discreționarism, mai ales în fiefurile tradiționale ale sale, care sunt, în ordine, Napoli, Catania și Roma.” Ei bine, obținerea unui post de conducere  se negociază întotdeauna între aceste formațiuni, care nu-s altceva decât prelungirile  judiciare ale partidelor politice[1]. Când  miza o reprezintă scaunele cheie, „Președintele este mereu prezent pe tabla de joc. Ca să înțelegeți la ce nivel ajunseseră tensiunile din acea perioadă, să ne amintim de un editorial semnat de Eugenio Scalfari, apărut pe 8 iulie 2012 în «Repubblica», în care autorul afirmă că, în timpul anchetei asupra pactului stat-mafie,  se comiseseră  niște «infracțiuni foarte grave», de care erau responsabili ofițeri din poliția judiciară și procurori. Potrivit lui Scalfari, în momentul în care senatorul Mancino vorbea cu Președintele, «serviciile ar fi trebuit să întrerupă imediat legătura», dar «poate că agentul de poliție judiciară responsabil de operațiune nu știa sau uitase că în acel moment comitea o infracțiune foarte gravă». Mai spune că «infracțiunea a devenit și mai gravă când întregistrarea a fost predată procurorilor adjuncți, care au ascultat-o, apoi au declarat în public că-i irelevantă  procedural și, în loc s-o distrugă, au păstrat-o în seiful lor, unde se află până astăzi».” Oficial, deși președinția nu are niciun  rol în acest mecanism, „de fapt acolo se joacă mereu partida, prin definiție”, căci „puterea înseamnă control, înainte  de toate”. Ar fi absurd, aflăm mai departe , „să susținem că, în anii despre care vorbim, ANM s-ar fi mișcat fără să aibă încuviințarea Quirinalului, cu care eu împărtășeam fiecare decizie care comporta o relevanță politică. Și, cum vom vedea, va fi așa până în ultima zi.”  De pildă, desemnarea Procurorului general și a Primului Președinte al Curții de Casație, în 2017, respectă această cutumă: „Giovanni Legnini, Vicepreședinte al CSM, zona Magistraturii Democratice, are un protejat, dar nu are voturile necesare. Numele acestuia este Giovanni Salvi, fratele  lui Cesare, fost senator și ministru, unul dintre liderii lumii veteranilor PCI de la începutul anilor 2000. Pentru a mă atrage de partea sa, Legnini îmi propune să prezidez comisia, cea de-a V-a, care va trebui să hotărască în privința acelei numiri. Eu intru în joc, accept, și în iunie – există dovadă în telefonul meu celular – mă văd cu Giovanni Salvi, care mă invită pe o terasă splendidă dintr-un hotel roman luxos, în apropierea bulevardului Vittorio Emanuele.” Uimit, ziaristul Sallusti nu-și poate reprima o întrebare inevitabilă: „Un candidat care-l întâlnește în privat pe Președintele desemnat al Comisiei care va trebui să-l examineze?”  Răspunsul e dezarmant: „Întocmai, în viața muritorilor de rând se întâmplă că dacă un politician face așa ceva pentru o numire publică, ca și un întreprinzător pentru o licitație, ajung imediat să fie anchetați, însă dacă o face un magistrat, nimeni nu zice nimic. Oricum, mă găsesc între două tiruri de foc, pentru că-l cunosc pe Salvi și sunt conștient că este o persoană interesantă și pregătită, poate mai mult decât candidatul meu, Riccardo Fuzio, de care sunt legat de o prietenie foarte veche și care aparține curentului meu. Se apreciază competența sau apartenența  la un curent? Am căutat întotdeauna, în alegerile mele, să nu reduc totul la ultimul criteriu, dar cu această ocazie îmi încalc principiile și hotărăsc să mizez pe Fuzio. Pe acea terasă nu mă pierd cu firea, Legnini îmi intuiește intențiile și, cu ocazia unei călătorii comune  la Ierusalim, mă anunță: «Nu glumim, în privința lui Salvi mi-am luat un angajament cu Quirinal[2]-ul care cere să se meargă în această direcție». Mă aflu în dificultate, este cel mai delicat meci al vieții mele. Pentru a atinge obiectivul trebuie să stric relația atât cu Legnini, adversar, dar coleg de drum de o viață, cât și cu regina CSM-ului, Paola Balducci, consilieră aleasă de Parlament în majoritatea Verdi, întotdeauna aspirantă la funcții politice și până în acel moment foarte apropiată mie. Stefano Erbani, consilier juridic al lui Mattarella, este îngrijorat. Ne întâlnim la Quirinal cu Legnini, mă atenționează că o schimbare precum cea pe care o intenționez  ar fi periculoasă pentru toți. Mai mult, este în joc, în același timp, numirea primului Președinte de la Casație, și chiar și acolo, pentru a sprijini candidatura lui Fuzio, hotărăsc să mizez pe Giovanni Mammone de la Magistratura Independentă. Nu s-a întâmplat niciodată, îmi spun, ca formațiunea  AREA (cum se numește din 2012 gruparea de stânga din care face parte integrantă Magistratura Democratică) să nu-i fie alocată cel puțin una dintre cele două funcții. Azi, pe scurt, ambele funcții sunt deținute de AREA. (…)  Persoanele implicate într-o numire au fost multe întotdeauna, colegi și politicieni. Se inițiază întâlniri și discuții telefonice cu alți actori, care la rândul lor au aceeași preocupare, aceea de a susține o numire care să treacă la proba votului. Doar un prost poate gândi că Palamara a făcut totul singur. Și, așadar, în acel moment vorbesc, fără ca nimeni să știe, și cu Fanfani, reprezentantul politic al susținătorilor lui Renzi în CSM: «Ce facem, mergem cu Fuzio?». El nu are îndoieli: «În acest moment», îmi spune «nu ne mai putem opri, apasă pe accelerator, vei vedea că rezistăm, cu Fuzio  și cu Mammone». În seara dinaintea scrutinului mă sună Legnini: «Trebuie să merg mâine la Mattarella, te rog doar un lucru, să nu mă pui într-o situație jenantă  cu Președintele. Eu trebuie să știu cum se va sfârși, oricum ar ieși». Pun în joc tot cinismul de care sunt capabil și, pentru a nu crea alarme, îl fac să creadă că în buzunarul meu sunt doar două voturi din șase, așadar poate sta liniștit. El, voi afla pe urmă, o va transmite astfel Quirinal-ului și, sigur pe mine,  convoc comisia. Este 14 decembrie 2017, se termină cu patru voturi pentru Fuzio, doar  unul pentru Salvi și o abținere. Fuzio este noul procuror general de la Casație, Mammone este primul Președinte.” „Credeți că în acea zi v-ați semnat propria condamnare la moarte?” plusează gazetarul. Luca Palamara e la fel de sincer: „Cred că da, iar sentința îmi sosește în aceeași seară. Dar, mai întâi, lăsați-mă să spun că dacă am continuat nu înseamnă că nu-l respect pe Președintele Mattarella. Ar fi fost suficient un semnal din partea sa, cum se întâmplau lucrurile pe vremea lui Napolitano: aș fi înțeles și m-aș fi oprit. Nu a venit și am continuat. Eu nu am încredere în intermediari până la capăt, la acele niveluri fiecare își face jocul său și nu întotdeauna este un joc loial și transparent.”  „Spuneți că dacă Mattarella v-ar fi sunat…”, insistă iscoditorul, iar ex-magistratul bea până la capăt pocalul cu pelin: „În mod normal, funcționează  în cazul în care curentele  se pun de acord cu privire la un nume, care poate să fie chiar  și Calamandrei, părintele dreptului, dar nu va avea nicio șansă să fie luat în considerare dacă nu are susținere. Lăsând la o parte paradoxurile, desigur că dacă te sună Președintele, stai să-l asculți și la final te repliezi, nu înainte de a-i fi explicat motivele tale.(…) După scrutinul de la CSM care îl încoronează pe Fuzio, îl ajung din urmă pe vicepreședintele Legnini la Chieti pentru a participa la un simpozion. Mă insultă, se descarcă: «Tu m-ai umilit în ochii Quirinal-ului, vor crede că eu nu contez deloc, nu se va sfârși aici».” „Ați avut senzația că ați fost folosit și că s-au descotorosit de dumneavoastră?” cade și ghilotina. Ex-președintele ANM nu mai are nicio ezitare: „Înainte de acea seară nu, după acea seară am avut câteva dubii. Azi sunt sigur că da și continui să mă întreb: de ce Pignatone a intrat în acel joc, era într-adevăr un om liber când a făcut-o sau era obligat cuiva ? Poate în acea zi ar fi trebuit să demisionez de peste tot, nu aș fi oprit complet avalanșa, dar, cu siguranță, lucrurile ar fi mers altfel. În schimb, ca un adevărat nebun, joc meciurile finale: cel câștigat – să-l ajut pe David Ermini să devină vicepreședintele CSM-ului – și cel al succesorului lui Pignatone, ca Procuror-șef al Romei. Pentru a mă opri, mă rog, exista un singur mod: să fiu aruncat în aer. Când am atins cerul, «Sistemul» a hotărât că trebuie să merg în iad. Și este ceea ce s-a întâmplat. O meritam? Nu contează, s-a întâmplat.”

Alteori, un alt vicepreședinte al CSM, Giovanni Legnini, nu este străin de „Metoda  Palamara”: „(…) un amic comun, Franco Marini, fost Președinte al Senatului și, în 2013, foarte aproape să devină Președintele Republicii – nu a fost ales la primul scrutin pentru câteva voturi – mi-l prezintă pe un anume Luca Lotti, subsecretar în președinția Consiliului Guvernului Renzi.(…) Deci îi spun lui Lotti: dă-mi de veste dacă PD are un candidat sau pe cine intenționează să voteze. Eu știam că atât prin culisele partidului, cât și prin cele ale Magistraturii Democratice, se miza pe Massimo Brutti, persoană foarte stimată și calificată, comunist de primă generație, de mai multe ori senator al PD, subsecretar, fost membru al CSM și responsabil pentru problemele de justiție ale partidului său.(…) Și în fapt, puțin după, Lotti mă sună: «În interiorul Partidului Democrat am găsit o mediere cu aripa lui Bersani. Sunteți capabili să susțineți candidatura lui Giovanni Legnini?». Numele îmi spunea puțin, știam doar atât: că era un politician din PD crescut în aripa lui Bersani, pe urmă subsecretar atât în guvernul Letta, cât și Renzi. Studiez dosarul și îl tatonez pe Valerio Fracassi, lider al curentului de stânga AREA. Nu îmi pare entuziasmat, dar, din alte semnale pe care le primesc, mă conving că meciul ar fi deschis și că acolo s-ar putea juca. Într-o seară mă sună Lotti și îmi spune: «Eu mă duc la ministrul Justiției, Andrea Orlando, pentru a-l implica, ține liber telefonul». Care sună după puțin timp: «După părerea ta,» mă întreabă Orlando pe care îl cunoșteam de ceva vreme deja, «într-adevăr aveți voturile pentru a-l alege pe Legnini?». Eu îl asigur: «Se poate face, ministre». Nu-mi dau seama dacă el e bucuros de răspunsul meu, mai probabil Lotti voia doar să-l pună în fața faptului împlinit. Orlando înțelege exact situația și nu e de acord. Izbucnește un derby intern în PD, în care mă aflu, «involuntar», la mijloc. Contrapropunerea lui Orlando la alegerea lui Legnini va fi o profesoară de la Napoli, Teresa Bene, pe care cei mai bine informați o consideră foarte apropiată magistraților de la Napoli, printre care Giovanni Melillo, șeful de cabinet al  ministrului Orlando. Însă, experiența ei în CSM va fi nefericită: va dura doar câteva zile pentru că nu satisface cerințele impuse de Constituție pentru a intra în Consiliu. (…)  Când jocul de biliard iese bine, bila intră mereu în gaură. Giovanni Legnini va fi noul Vicepreședinte al CSM și în această poveste ne vom intersecta de mai multe ori, apropo și de ancheta ce-l privește pe Matteo Salvini. Dar, pentru a rămâne în sfera CSM, adevăratul carambol, după patru ani, va fi alegerea succesivă, cea a lui David Ermini, azi încă în funcție.”

Și povestea curge aidoma, cu aranjamente, cu amenințări perfide în dosul cortinei și complicități tenebroase, dacă nu, pur și simplu, comploturi perfide: „Într-o dimineață, sunt sunat de noul secretar al PD, Maurizio Martina, care de puțin timp îi luase locul lui Renzi. Mă întreabă dacă curentul meu ar fi sau ar fi fost dispus să susțină un nume foarte cunoscut în mediul juridic, cel al lui Massimo Luciani, președinte al constituționaliștilor italieni. Nu mă găsește nepregătit, atât colegii mei de curent UNICOST, Pina Casella și Roberto Carrelli Palombi, cât și cel din AREA, Giuseppe Cascini, fuseseră deja consultați  în acest sens.(…)

În acele zile, în cadrul primei comisii a CSM se discuta despre oportunitatea declanșării cercetărilor în privința magistraților implicați în ancheta privind pista falsă în primul proces Borsellino. În timp ce mă îmbarc într-un avion spre Palermo pentru a comemora măcelul din strada D’Amelio, Cascini mă sună furibund: «Zi-le amicilor tăi susținători ai lui Renzi că noi, cei din AREA, pe Ermini nu-l vom vota niciodată». Eu îi răspund: «Dacă îl voiați pe Luciani, trebuia să le spuneți amicilor voștri din PD să se trezească mai devreme». Acum este evident că se merge la război.(…)

Există multe interferențe, o tentativă de a mă separa de Ferri. Direct și indirect, mi se apropie fie Fulvio Gigliotti, un profesor calabrez necunoscut, ieșit prin magie, în cea mai bună dintre ipoteze, din primul tur pe care cei de la Cinque Stelle îl lansaseră pe internet pentru alegerea candidaților la CSM, fie Alessio Lanzi, membru Forza Italia ales de Parlament, care la drept vorbind putea fi o alternativă mai mult decât valabilă. Dar de-acum operațiunea Ermini mersese mult înainte, lucru pe care-l explicasem atât lui Lanzi însuși la un prânz, cât și lui Claudio Galoppi, consilier atunci al doamnei Casellati, președinta Senatului, care îl susținea”. „V-ați întâlnit cu Ermini ?” nu-și poate stăpâni curiozitatea Sallusti. Machiavelicul personaj ne potolește și această nedumerire: „Sigur, mă caută el, există dovadă în telefonul meu. Ne vedem o primă dată în biroul meu, dar «momentul decisiv» despre care vorbiți dumneavoastră are loc pe 25 septembrie. Este o cină acasă la Giuseppe Fanfani, membru CSM în majoritatea Renzi. Suntem invitați eu, Ferri și Ermini pentru a închide cercul. În final, eu și Ferri întrebăm gazda dacă poate veni și Lotti, el nu obiectează și nici măcar vicepreședintele care dorește funcția, Ermini. Obiectul cinei sunt calculele: suntem siguri că ajungem la fatidicul 13 cu Ermini? (…)

Viitorul vicepreședinte al CSM, azi în funcție, este la masă cu un politician anchetat, Luca Lotti, cu un magistrat al CSM, subsemnatul – despre care știa bine că este anchetat, deoarece, chiar dacă știrea nu fusese publicată încă de ziare, în lumea noastră era foarte cunoscută -, și cu un proaspăt onorabil din PD, Cosimo Ferri, în scopul de a fi ales în vârful magistraturii libere și independente. Dar e mai mult de-atât.(…)

Facem și refacem socotelile și îl anunț pe Ermini: pentru a fi siguri că ajungem la 13 va trebui să se voteze și el. Știu că nu este frumos – îi spun – dar așa este. Și el o va face”. Seara se termină „cu o strângere de mâini. Înainte de a ne despărți, povestesc că în seara precedentă, la cina de adio organizată pentru vicepreședintele care părăsește funcția, Legnini, de la clubul Gărzii de Finanțe Roma, profesorul Guido Alpa, profesor și amic atât al Președintelui Giuseppe Conte, cât și al ministrului Justiției, Alfonso Bonafede, vorbind despre numirea iminentă a CSM, îmi indică numele, cu o anume insistență, al profesorului Alberto Benedetti, consilier ales de Parlament în majoritatea Cinque Stelle și după spusele sale, foarte agreat la Quirinal. La drept vorbind, Benedetti este adversarul lui Ermini, adică al blocului ce se formase între Davigo și curentul de stânga AREA, un bloc care avea exact numărul nostru de voturi: 13. (…)

Mi-am luat o măsură de precauție. Am vorbit separat cu consilierii Președintelui Mattarella, Simone Guerrini și Gianfranco Astori, pentru a ne comunica intențiile. Am făcut-o știind că dacă președintele ar fi fost absolut împotrivă, aș fi primit în câteva ore un răspuns.(…)

Nu, nu am primit. Printre altele, eu interacționam cu Astori și Guerrini deoarece nu aveam o comunicare strânsă cu Stefano Erbani, consilier juridic al lui Mattarella care, cu ocazia cinei de rămas-bun a noastră de la CSM,  organizată de Legnini, mă salută, cu un amestec de seriozitate și ironie, cu o frază enigmatică: «În sfârșit vei termina să faci pagube». Cum se deduce din discuția mea pe chat cu Valerio Fracassi, între noi se stricaseră relațiile din cauza numirii vice-secretarului general al CSM, la care el ținea în mod special și deoarece, după spusele lui, în timpul prezenței mele în consiliu sancționasem exponenți cunoscuți din Magistratura Democratică, printre care Elisabetta Cesqui și Giovanni Salvi. (…)

În acel moment sunt concentrat pe obiectiv, mai era o zi până la vot, o petrec la telefon pentru a-i ține uniți pe ai mei. După-amiaza mă întâlnesc cu Președintele Senatului, Maria Elisabetta Alberti Casellati. Seara primesc un apel telefonic de la Gianni Letta, care mă întreabă dacă există posibilitatea de a-l schimba  pe Ermini cu Lanzi, dar de pe-acum este prea târziu pentru a face așa ceva. La puțină vreme după, primesc un alt apel. (…)

Este Marco Lillo de la «Fatto Quotidiano», jurnalist pe care-l cunosc bine, dar cu care întrerupsesem relațiile de mulți ani. Îmi spune: «Avem știrea despre ancheta care te privește, mâine o publicăm». Simt cum se prăbușește lumea. (…)

Este o adevărată lovitură de teatru, dar nu mă enervez pe Marco Lillo, care își face meseria. În ziua bătăliei hotărâtoare, cineva vrea să mă schilodească, sperând astfel să întoarcă rezultatul votului pentru vicepreședintele CSM și să netezească drumul candidatului susținător al lui Grilli. (…)

Primul apel telefonic îl dau liderului curentului de stânga, Cascini, adversarul meu în această numire. Este un apel disperat, mă simt trădat pe plan personal și nu i-o ascund. Cel de-al doilea este cu procurorul-șef al Romei, Giuseppe Pignatone, care nu era străin nici de jocul numirilor și nici, evident, de afacerile mele judiciare: «Acestea sunt consecințele curiozității voastre de a ști cu cine mă culc», îi spun, făcând aluzie la nota de informații – gestionată de el – conform căreia cu doi ani în urmă demarase ancheta în privința mea. Cel de-al treilea apel telefonic este către Riccardo Fuzio, procuror general de la Casație, cea mai înaltă funcție a magistraturii italiene. Am făcut multe lucruri  împreună, simt că pot să-i destăinui ce am pe suflet. El mă ascultă, mă invită să mâncăm o pizza la Fleming și caută să mă liniștească. (…)

Mă întorc acasă și convoc câțiva amici la mine, în așteptarea ediției online a «Fatto Quotidiano». Când iese, răsuflu ușurat: «Venin la CSM pentru numirea lui Ermini». Titlul nu se focusează pe știrea că sunt anchetat, sensul articolului este că Palamara este victima jocurilor și răzbunărilor dintre curente pentru numirea lui Ermini”. Așa că „în acea noapte le spun alor mei: dacă aceasta este atmosfera, mâine dimineață trebuie să fim și mai uniți pentru votarea lui  Ermini. Lucru care se întâmplă. Poate fără acel articol, pe care îl consider o încercare de șantaj împotriva mea,  dar nu doar a mea,  cineva din anturajul meu ar fi dezertat. (…)

13 la 13, dar Ermini, având mai multă vechime decât Benedetti, este  noul vicepreședinte al CSM. (…)

Vă repet: toate numele pe care le-am ales nu mi-au fost niciodată impuse de nimeni, dar în privința numelui lui Ermini, căruia eu personal, după numire nu i-am cerut nimic niciodată, există o convergență între politică și magistratură, cum s-a întâmplat întotdeauna cu ocazia alegerilor vicepreședintelui CSM. Aceasta este istorie, nimeni nu poate schimba o virgulă din această poveste. Dar știți de ce îmi pare rău? Nu atât pentru faptul că pe urmă Ermini s-a descotorosit de noi și s-a pus în slujba lui Davigo și a curentelor de stânga care se inspiră din maximalismul justițiar. Adevărul  e că nu se dorește să se recunoască că a existat și există un sistem, repet acest cuvânt, «Sistem», care merge dincolo de Palamara și care a condiționat toate numirile. (…) Spun asta astăzi, când nu mai port toga, pe care purtând-o, ziceam că totul era în regulă. Este un mecanism care te strivește, o perioadă am fost angrenat în acest mecanism, dar apoi m-a strivit și pe mine. Magistratura este o bulă impenetrabilă, dar în interiorul său există aceleași dinamici uneori opace și aceleași vicii ale lumii externe, nimeni nu scapă. (…) Povestea asta n-o să se termine niciodată: un sistem învins va fi înlocuit în curând de un alt sistem, dar fără nicio reformă radicală a modului în care operează justiția, totul va rămâne la fel.” Mda, lăsați deoparte orice iluzie că Justiția de oriunde e altcumva decât societatea care o emană…

Concluzia marelui păpușar este la fel de cinică, dovadă că nu întâmplător Machiavelli s-a născut în Italia: „Magistratura are nevoie de politică și invers”, iar „magistratura urmează aceleași logici ale politicii, pe care uneori le și anticipează.”

–––––––––––––––––––

[1] Luca Palamara ne lămurește: „Acesta este punctul decisiv, dacă nu se înțelege acest lucru, nu se înțelege «Sistemul». Curentele sunt centrul puterii, așadar vorbim de patru puteri în competiție între ele – curent de stânga, Magistratura democratică, azi AREA; de centru, UNICOST; de dreapta (nu înțeles ca dreapta politică, ci conservatoare), Magistratura independentă; mișcarea apropiată de Cinque Stelle, Autonomie și Independență – care, prin alegeri interne,  se regăsesc împreună la conducerea atât a Asociației Naționale a Magistraților, organul sindical, cât și a CSM, organul care garantează autonomia și independența magistraturii. Puterea, așadar, nu aparține în realitate ANM și CSM, ci acelora care controlează aceste curente și le folosesc pentru a  obține deciziile dorite. Numiri, promovări, sancționări…instrumente pentru a influența și acțiunea judiciară în concret: totul trece de-acolo într-un proces de mediere continuu și obositor, care deseori devine unul de negociere. Mă explic mai amănunțit: în Constituție este scris că puterea legislativă îi revine Parlamentului; formal este adevărat, dar reala Putere este în mâinile secretarilor partidelor care compun Parlamentul.”

[2] Palatul prezidențial