La începutul anului, un amic italian îmi dăruiește o carte tocmai apărută în ianuarie 2021 la Editura Rizzoli și îmi spune că  este deja un  bestseller în Cizmă. Il Sistema se numește volumul și are ca subtitlu Potere, politica, affari: storia segreta della magistratura italiana, adică Sistemul. Puterea, politica, afacerile: istoria secretă a magistraturii italiene. Aproape trei sute de pagini în care Luca Palamara[1] (unul dintre cei mai influenți magistrați peninsulari) i se spovedește jurnalistului Alessandro Sallusti, sub o frază provocatoare și rezumativă a întregii aventuri cu final previzibil: „Când am atins cerul, «Sistemul» a decis că trebuie să merg în iad”. Rog pe cineva să-mi traducă în limba română comoara de celuloză și mă apuc să citesc.

În prefață, Luca Palamara ni se confesează cu o franchețe deloc jucată: „Sunt conștient că am contribuit la crearea unui sistem care a influențat lumea magistraturii  ani de zile și, pe cale de consecință, evoluțiile sociale și politice din Italia. Nu neg ceea ce am făcut, spun doar că toți aceia – colegi din magistratură, lideri politici importanți și oameni din instituții, mulți dintre ei fiind încă în funcții – care au participat cu mine la țeserea acestei pânze erau perfect conștienți de ceea ce li se întâmpla. Eu nu-mi doresc să duc aceste secrete cu mine în mormânt, am o datorie față de magistrații care nu au nimic de-a face cu întâmplările povestite aici.”

„Astfel începe lunga dezvăluire pe care Luca Palamara acceptă să o facă zile de-a rândul, ne introduce în atmosferă Alessandro Sallusti. Îl contactasem în iunie 2020, la scurt timp după ce în ziare și la TV izbucnise «Cazul Palamara», epilogul senzațional al unei anchete demarate în privința lui în urmă cu doi ani și jumătate, în decembrie 2017, când era membru al Consiliului Superior al Magistraturii, după ce fusese timp de patru ani președintele Asociației Naționale a Magistraților. Ancheta  viza la început un pont despre fapte private marginale, mărunțișuri, mai precis relația strânsă  a acestuia cu Fabrizio Centofanti, un prieten de demult, devenit pe urmă antreprenor și care fusese anchetat pentru corupție după ce, plecând din magazinul cu delicatese al părinților săi, ajunsese până în vârf, în saloanele puterii din Roma. Dar timp de un an și jumătate, deci până la începutul verii 2019, în ciuda atmosferei otrăvite  și a suspiciunilor care îl înconjoară, nimeni nu încearcă, dacă nu să-l oprească, cel puțin să-l tempereze. Nu se întâmplă nimic și lui Luca Palamara îi este permis – cu totul și cu totul inexplicabil – să facă ceea ce a făcut mereu din 2007 cu succes și neîngrădit: să stabilească înțelegeri pentru cele mai importante numiri din magistratură, să fie cureaua de legătură între lumea judiciară și cea politică, să țeasă și să acționeze deschis printr-o metodă perfecționată în timp, «Metoda Palamara». Dar, de data aceasta, fără știrea sa, el devine cel urmărit  – vom vedea cum și de cine – și prin mijloace specifice  îi sunt  înregistrate viața  privată, deplasările, discuțiile lui cu persoanele cu care se întâlnește. Procedeul tehnic folosit se numește troian și este un virus informatic cu care și prin care agenții de poliție, deși aflați la mare distanță de obiectiv, îl monitorizează necontenit. Parchetul Perugia, în coordonare cu cel de la Roma, i-l introduce în celular, printr-un truc genial și viclean, iar el, fiind în centrul unei rețele imense de relații, va folosi telefonul mobil cu frenezie zi și noapte, fără reținere și fără cenzură.

Așadar, Palamara se expune total, iar prin el sunt expuși toți interlocutorii săi. Așa  se întâmplă  și în noaptea din 8 spre 9 mai 2019, cunoscută ca  «noaptea Hotelului Champagne». Suntem la Roma, într-o mică încăpere a unui hotel din strada Principe Amedeo, situat în spatele gării Termini și folosit ca locație  de tranzit de către unii magistrați din provincie. Cu câteva minute înainte de miezul nopții, Palamara se întâlnește cu cinci magistrați din Consiliul Superior al Magistraturii și cu Cosimo Ferri, fost membru al Partidului Democratic și în prezent membru al Italia Viva, dar mai ales lider istoric al curentului de dreapta din  magistratură, Magistratura Independentă, cu care Palamara – lider al curentului de centru, Unitatea pentru Constituție – de ani de zile se așază, uneori în calitate de partener, alteori de adversar, la mesele unde se joacă Risiko[2]-ul numirilor. După puțin timp, vine și Luca Lotti, deputat PD, cel care, mai întâi,  a fost brațul drept și subsecretar al lui Matteo Renzi și, pe urmă, ministrul  Sportului în mandatul lui  Paolo Gentiloni, dar și unul dintre  inculpații în ancheta CONSIP (mită pentru licitații publice) pornită la Napoli în 2016 și apoi preluată de către Parchetul Roma. Și tocmai Parchetul Roma este subiectul fierbinte al acelei ședințe nocturne. Comesenii trebuie să verifice în fapt pentru ultima oară dacă, în plenul Consiliului Superior al Magistraturii, vor avea voturile necesare pentru impunerea candidatului lor, Marcello Viola, procuror general la Florența, la unul dintre cele mai importante scaune ale instituțiilor italiene, și anume de Procuror-șef al Romei, care tocmai fusese eliberat de Giuseppe Pignatone, constrâns să-l părăsească întrucât îi expirase mandatul, după șapte ani de putere necontestată de nimeni.

CSM trebuie să decidă în câteva zile, așa încât timpul e scurt și toți sunt grăbiți să obțină rezultatul scontat. Fiecare dintre participanții la acea întâlnire pune cărțile pe masă, garantând și pentru sine, dar și pentru alți colegi,  alegătorii fideli lor. Se numără și se numără, iar, la un moment dat, troianul captează vocea lui Luca Lotti spunând: «Se merge pe Viola, da, băieți» conform unei transcrieri rapide  făcută de persoane de la Garda de Finanțe; «Se va ajunge la Viola, da băieți» conform expertizei fonice dispusă pe urmă de CSM. Că Lotti, deci un politician anchetat, le-ar fi trasat magistraților prezenți direcția sau mai simplu, cum ar părea din cea de-a doua versiune, ar fi luat act de rezultatul numărătorii lor, e mai puțin important. Ceea ce interesează  este că după câteva zile, la 23 mai 2019, Comisia pentru funcțiile de conducere a CSM, cu patru voturi din șase, propune plenului, care va trebui să se întrunească peste puțin timp,  numirea lui  Marcello Viola ca procuror al Romei.

Dar de data aceasta, și este pentru prima oară în cariera sa, Luca Palamara nu va avea timp să-și savureze victoria, numirea  lui Viola eșuând (procuror șef al Romei va deveni Michele Prestipino). După trei săptămâni de la «noaptea Hotelului Champagne», timp suficient  pentru transcrierea materialelor obținute prin intermediul troianului și pentru ca toți să poată lua o decizie nu lipsită de riscuri, Parchetul Perugia, instanță competentă pentru anchetele în privința magistraților în funcție la Roma, declanșează cercetările,  grăbite de scurgerea, la 29 mai, în ziarele «Corriere» și «Repubblica» a unor informații despre existența troianului și a cinei «pro Viola». În zorii zilei de 30 mai, un grup de persoane de la Garda de Finanțe, același corp care timp de ani de zile l-a însoțit garantându-i siguranța, sună la ușa casei lui Palamara, situată la ultimul etaj al unei clădiri din elegantul cartier Parioli, acolo unde magistratul locuiește cu soția și cei doi copii, prezentând o ordonanță de percheziție și o înștiintare privind ancheta preliminară pentru corupție.

Despre ce este vorba vom vedea, deocamdată e suficient să spunem că acuzația principală și, totodată, mai gravă – primire de bani de la o persoană pe care Palamara nu a cunoscut-o niciodată (avocatul denunțător Piero Amara) pentru o numire ce nu a avut loc, cea a lui Giancarlo Longo la Parchetul Gela – va persista câteva săptămâni, determinându-i pe mulți să considere că aceasta  ar fi fost pretextul pentru justificarea introducerii troianului în telefonul celular. Chestiunea care ne interesează acum este aceea că, în dimineața respectivă, ia sfârșit «Metoda Palamara» și începe o altă poveste, care va deveni publică la 6 aprilie în anul următor, 2020, când sunt depuse la Parchetul din Perugia actele anchetei,  constând în mii de pagini cu transcrierile convorbirilor  înregistrate de troian, mesajele SMS și de tip chat din ultimii doi ani extrase de pe telefon.

Palamara ajunge gol în fața opiniei publice, căreia i se pun la dispoziție inclusiv conversațiile lui private cu prieteni și prietene (una chiar intimă), și trăncănelile cu persoane care nu au nimic de-a face cu ancheta, precum Antonello Venditti și Claudio Ranieri (în acel moment antrenor al echipei de fotbal  A.S. Roma). Dar mai ales goală ajunge întreaga magistratură: mulți sunt colegi implicați în cereri de favoruri profesionale și personale și care se tocmesc cu el pentru numiri și deplasări, care se «lucrează» reciproc prin intrigi și se insultă. Și pe urmă ies la suprafață relațiile nu întotdeauna transparente cu lumea informațiilor, presiunile dinspre  și asupra lumii politice. Un «turn Babel» de voci și un păienjeniș de nume, celebre și mai puțin celebre, care cutremură CSM, parchetele și tribunalele din toată Italia, și care, la 17 iunie, îl va determina pe președintele Mattarella să vorbească despre «modestie etică» și «incompetență generalizată», aspecte devoalate și care totuși «este imposibil să fie atribuite magistraturii în ansamblul său».

Dar această chestiune, pe cât de interesantă și de purulentă, este tocmai sfârșitul poveștii și este de pe acum o  realitate cunoscută și amplu dezbătută, cel puțin pentru cei care s-au ocupat de anchetă. Ce s-a petrecut însă mai înainte, până când s-a ajuns la semnele de întrebare care și azi însoțesc «Tangentopoli[3]»? Sau, posibil, și dacă da, cum «Metoda Palamara» a condiționat și poate a influențat direct sau indirect și viața politică? Poate fi adevărat că «incompetența» și «modestia etică», despre care vorbește astăzi Mattarella, au influențat în ultimii douăzeci de ani,  pe lângă numiri, anchete și procese, de la Mastella la Berlusconi, de la Renzi la Salvini, și învestirea și demiterea unor guverne alese legitim?”

Pe 14 decembrie 2017, după ce înaltul magistrat, un diabolic sforar în „jocul scaunelor” din Justiția italiană, reușise să-și impună protejații în funcțiile cheie de procuror general  la Curtea de Casație și, respectiv, de președinte la Consiliul Superior al Magistraturii, îl vizitează pe procurorul șef al Romei, Giuseppe Pignatone  (la a cărui numire contribuise decisiv), „care locuia, din motive de siguranță, într-un modest apartament cu două camere, în interiorul unei cazărmi a Carabinierilor. Pignatone urmărise toată povestea și știa în detaliu ceea ce făcusem și cu cine făcusem. Mă primește cu o încredere neobișnuită, îmi amintesc perfect cuvintele sale: «Complimente, ai făcut un lucru epocal». Vorbim mai bine de o oră și, în momentul despărțirii, face două gesturi pe care nu le făcuse în mulți ani în care ne frecventaserăm asiduu: mă privește drept în ochi, cum doar un sicilian știe să o facă, și mă îmbrățișează. Eu ies pe palier să chem liftul, el, la ușă, îmi spune: «Scuză-mă, Luca, uitam, trebuie să-ți comunic un lucru: noi, împreună cu Garda de Finanțe, am făcut constatări la un hotel și rezultă că ai dormit într-o noapte acolo cu o femeie care nu este soția ta». Eu rămân perplex câteva secunde, însă mă repliez rapid: «Pardon? Îți mulțumesc că mi-o spui, dar ajungem la asta, la cu cine dorm?». Iar el, cum am declarat deja în timpul interogatoriului meu la Perugia, îmi răspunde astfel: «Nu, faptul este că îl anchetăm pe amicul tău, Fabrizio Centofanti, și există suspiciunea că el ți-a acoperit cheltuielile». Și eu: «Dar ce zici, crezi că eu am nevoie de cineva care să-mi plătească o cameră de hotel? Sunt capabil să-mi justific fiecare cheltuială a mea, el mi-a garantat doar confidențialitatea». Îl văd jenat: «Nu, sigur că nu. Dar este o situație delicată, vom vedea, vom vedea… Vom vorbi cu calm».

Intru în ascensor, ușile se închid. Primul gând – eu sunt un tip analitic  – este simplu: «Sunt terminat». Există toate elementele ambuscadei fatale: magistratul, amanta, întreprinzătorul faimos care ajunge să aibă necazuri. În ziua succesului meu maxim, «Sistemul», prin fața politicoasă a lui Pignatone, mă anunță că am ajuns la capătul liniei.” Până  acolo mai este  și suspectul nu se  eschivează să ne dezvăluie secretul „virusului troian”, țineți-vă bine: „(…) când, știind că sunt anchetat, încep să folosesc un minimum de măsuri de precauție, mai ales în comunicări – sunt un magistrat și știu cum  se desfășoară o anchetă – așa încât nu deschid nici email-uri, nici mesaje ale căror expeditor îmi este necunoscut  –, voi afla  pe urmă că acest lucru i-a scos  din sărite pe cei care vor să procedez invers, adică să intru în celularul meu printr-un click întâmplător. În dimineața zilei de 3 mai 2019, la 10:20, însă, cad în capcană. Pe telefon primesc următorul mesaj de la Vodafone, compania care gestionează cartela mea: «Stimate client, întâlnim probleme de linie care ar putea împiedica funcționarea corectă a dispozitivului tău. Efectuează imediat actualizarea la acest link, în scurt timp te va contacta serviciul nostru tehnic pentru configurarea dispozitivului tău». Am încredere, fac click pe link și este sfârșitul meu. În cadrul acelui mesaj, Parchetul Perugia, în acord cu compania telefonică, a încorporat virusul troian, care, din acel moment, orele 10:24 din data de 3 mai și până  la 11:10 din 31 mai – în timp ce eram angajat în negocierile  pentru alegerea noului procuror al Romei, care va trebui să-l înlocuiască pe cel care iese, Giuseppe Pignatone – îmi va spiona viața zi și noapte.” Așadar, omenirea a trecut de la „calul troian” la „virusul troian”, mult mai sofisticat decât primitivul șiretlic elen. Vasăzică,  nimic nou sub soare… Dușmanul trebuie lovit necruțător cu tot ce ai la dispoziție, indiferent de mijloacele utilizate. Se știe doar că scopul scuză unealta folosită. Chiar și pe manipulatorul ei îl grațiază cel mai adesea, arar când oprobriul public îl condamnă. Așa  e dintotdeauna și așa va fi de-a pururi. Să negi o asemenea realitate riști să semeni cu fetele de pension, virgine și frigide. Până  una, alta,  gloata celor șapte miliarde  și ceva de muritori ignoranți e la mâna virușilor : biologici și cibernetici. Pentru ultimii, păpușarii transnaționali n-au decretat  stare de pandemie și nici n-o vor face curând, din motive lesne de priceput. Iar complicii  lor, mass-media, nu cutează să-i încurce în vreun fel, câinele de pază al părelnicei democrații și-a pierdut colții și s-a odârlit,  mulțumindu-se cu ciozvârtele azvârlite de stăpân și cu lanțul tot mai scurt…

„Sistemul” se pune în mișcare,  urmând cu strictețe  regula celor trei arme – un parchet, un ziar aliat și un partid care asigură spatele politic -, în presă sunt aruncate sute de transcrieri ale înregistrărilor astfel capturate. Există  de toate în răspândirea mediatică a comunicărilor respective, „dar nu este totul. Mă gândesc, și sunt doar exemple, la numirea procurorului din Reggio Emilia, Marco Mescolini, susținut puternic de PD-ul local, și cea a lui Gianpiero Di Florio, pe care, în decembrie 2014, CSM-ul condus de Legnini îl va numi procuror la Vasto (eliminând în acest mod dubiile și care, în timpul președinției mele la ANM, fuseseră ridicate cu ocazia arestării lui Del Turco, stimat de toți pentru activitatea sa de președinte al Comisiei antimafia, pentru nedescoperirea sumei de bani care făcea obiectul corupției). Dar mai mult decât orice, sunt scoase la suprafață istorioare nesemnificative, fleacuri, mici plăceri, de genul procurării de bilete la meciuri, presiuni și certuri pentru numiri în posturi secundare, invidii și gelozii între colegi, și lucruri asemănătoare. Există și magistratul care, pentru o numire, se semnează nu cu propriul prenume și nume, ci în calitate de «soțul lui», al unei colege mai importante și faimoase. L-am numit fără a ști nimic despre el, nici numele, doar ca «soțul lui». Și este «bilețelul» colegului din CSM, Francesco Cananzi, care îmi cere reînnoirea mandatului, asigurându-mă de voturile pe care nu contam. Pe scurt, Francesco Cananzi este fiul lui Raffaele Cananzi, deputat în cea de-a treisprezecea legislatură pentru Ulivo și subsecretar la președinția Consiliului miniștrilor în cel de-al doilea «Guvern Amato». Poate și pentru aceasta, curentul UNICOST din Napoli va indica numele său pentru a fi membru în  CSM, preferându-l  altor magistrați. (…)

Totuși,  sunt două lucruri de precizat. În primul rând, îmi pare de la sine înțeles: în telefoanele colegilor mei, «posesorii cartelelor», există restul poveștii, ar ajunge să mergem să le luăm, dacă se consideră într-adevăr că s-a săvârșit o infracțiune. În al doilea rând, observația mea privește procurorii și judecătorii care fac parte din prima linie, câțiva azi în roluri de vârf care  nu apar, deoarece fie convorbirile au fost șterse înainte de  «Big Brother», fie că, în câteva cazuri, dintr-o coincidență stranie, «Big Brother» s-a eschivat  sau și-a astupat urechile. (…)

Haide să încercăm să înțelegem cu adevărat povestea asta. Dar atunci este cazul să integrăm și partea lipsă din povestire,  și să nu reducem «Cazul Palamara» la o chestiune simplă. Pentru că, înainte de orice, eu nu am fost singur.  Aveam puterea, împreună cu alții, să hotărăsc cine trebuia să stea în prima linie. Și vorbesc și despre oameni care în «Sistem» vor deveni mai puternici decât mine.”

Dumnezeule, ce încrengătură sulfuroasă de interese și de mize, ce atmosferă de lupanar. Vrând-nevrând, mă dezmeticesc brusc și mă gândesc câte din mărturisirile  romanului Luca Palamara or fi valabile și în „câmpul tactic” de la noi. Mă pleoștesc deodată, însă continui fascinanta lectură, așa că  voi reveni curând cu partea a doua a materialului despre această carte zguduitoare și doldora de învățăminte, obligatorie pentru toți cei care vor să îmbrățișeze cariera de magistrat de aici și de aiurea. Dar și pentru cei care vor să înțeleagă cu adevărat cum funcționează preaslăvitul stat capitalist.

–––––––––––––––––-

[1] Luca Palamara (născut la Roma, în ziua de 22 aprilie 1969) este un fost magistrat italian, membru al Consiliului Superior al Magistraturii (CSM). A fost cel mai tânăr președinte al Asociației Naționale a Magistraturii (ANM), funcție deținută în perioada mai 2008 – martie 2012 și, din 19 septembrie 2020, primul președinte din istoria organizației sancționat cu  înlăturarea din corpul magistraților. Fiul unui magistrat  – Rocco Palamara -, Luca Palamara  este licențiat în drept la Universitatea La Sapienza din Roma în 1991. La 22 de ani, în 1996, intră în sistemul judiciar,  iar în 1997 începe cariera de procuror la Parchetul din  Reggio Calabria și va investiga cazurile „Aldo Moro” și „Calciopoli”.  În 2002 se mută  la Procuratura din Roma și  în 2007 este numit secretar general al ANM, al cărei președinte va fi între 2008 și 2012, pentru ca din 2014 să devină  membru  al CSM din partea Unității pentru Constituție (UNICOST). În iunie 2020,  va fi înlăturat din ANM, iar în octombrie 2020, prin decizia CSM, i s-a aplicat cea mai severă sancțiune disciplinară, fiind eliminat din sistemul judiciar, pentru ca apoi să se înscrie în partidul radical.

[2] Risiko – aranjament  de culise

[3] „Tangentopoli” („Orașul mitei”) se referă la sistemul extins și profund de corupție descoperit prin ancheta Mani pulite (Mâini curate). Aceasta s-a desfășurat în anii ’90 la scară națională și rămâne până astăzi una dintre cele mai cunoscute anchete judiciare desfășurate în Italia, prin amploarea prejudiciilor descoperite, a sumelor vehiculate ca mită și prin prisma numărului foarte mare de persoane implicate, de la toate nivelurile de conducere.

IMG_1667 - carte italiana