Un... „bătrânel”

    Stau de câteva ore pe holul Înaltei Curți de Casație și Justiție. Ca să treacă timpul mai ușor, stricăm vorbe de prisos. „Cine e bătrânelul ăla ?” mă întreabă nitam-nisam un coleg, arătându-mi un bărbat sprijinit în două bastoane ieșit din lift. Îmi arunc privirea într-acolo. Parcă îl cunosc, parcă undeva, cândva… m-am lămurit ! Sar de pe bancă și fug înspre cunoscut. Este R.G., primul președinte postdecembrist al Curții de Apel București, pensionat de la instanța supremă. Un om de lume, cu o distincție aristocratică  atât de rară  în peisajul dâmbovițean. Cultivat, pedant, un civilist remarcabil, tipul clasic al judecătorului interbelic. Nu l-am mai văzut de câțiva ani. Îmi povestește, cu umor, aventurile spitalicești pe care  le-a traversat, de parcă ar vorbi  despre altcineva. Spiritul îi este viu, bolile nu i l-au alterat deloc. Ne luăm la revedere. Îl  urmăresc cu inima strânsă. Urcă anevoie treptele și iese din clădire, abia pășind. Dincolo de zidurile clădirii, în stradă, nimeni nu mai știe cine a fost… „bătrânelul”. Aș urla, să le spun tuturor că omul acesta a însemnat ceva pentru  sistemul nostru judiciar. Doamne, cum aș mai urla, dar cine m-ar auzi ?