15 ianuarie 1850, la Ipotești… 169 de ani de atunci… O bătaie de inimă întru reculegere pentru Mihai Eminescu, „un monument neterminat și o ruină gigantică și grandioasă”[1]… Și ce mai nimerit decât interviul acordat de scriitorul Ștefan Mitroi cotidianului România Liberă ?
*
– Domnule Ștefan Mitroi, sunteți un om al cărții, al cuvântului, dar pentru o scurtă perioadă de timp, scriitorul, poetul și gazetarul Ștefan Mitroi a fost și… procuror ! Dacă ar fi să faceți un rechizitoriu sentimental, poetic, al literaturii române, al autorilor, cum ar arăta acesta?
– N-am făcut rechizitorii nici cât am fost procuror, n-am avut când, pentru c-am părăsit această profesie după numai câteva săptămâni, atunci cum să fac lucrul acesta acum?! Asta nu înseamnă că nu pot arunca o privire asupra literaturii noastre de azi, sau, dacă vreți, asupra lumii scriitorilor, din care fac parte și eu și care nu este nici mai rea, nici mai bună decât celelalte lumi, ce alcătuiesc lumea cea mare, din care facem parte cu toții. Aș zice că, uneori, e mai bine să-i cunoști pe scriitori din viața lor fictivă, care sunt cărțile, decât din cea reală, de zi cu zi. Poți avea surpriza, nu tocmai încântătoare, de a descoperi în aceasta din urmă niște oameni pline de defecte, câteodată, lipsiți de curaj, alteori, farisei, cel mai adesea, plini de ei înșiși și de credința că nu sunt cu nimic mai prejos decât clasicii literaturii române, câțiva, chiar decât Eminescu. Se scrie destul de mult azi. Nu toți cei care scriu sunt cu adevărat scriitori. Nu toți cei care sunt scriitori merită să fie așezați pe raftul cel mai de sus al literaturii. Nu toți cei care merită sunt așezați. Lumea literară e, din păcate, aidoma lumii politice: interese de grup, o permanentă luptă pentru putere și influență, multă vanitate, puține, chiar foarte puține conștiințe publice, principii pe măsura conștiințelor! Nu este însă chiar totul pierdut. Și asta datorită minunatului obicei al cărților, vorbesc de cele ce sunt, într-adevăr, importante, de a se desprinde de autorii lor și de lumea scriitorilor, în general, ducând viața literaturii înainte și păstrând-o aproape de marile literaturi ale lumii.
– Ca om al cetății, care trăiește printre oameni, în cetate, nu în afara lor, nu în afara ei, în cetatea cărților și a autorilor în cazul nostru, cu siguranță ați făcut câteva observații. Se mai citește în România? Ce mai citesc românii?
– O să vă mirați, dar, în afară de facturi, românii mai citesc și cărți. Și n-am în vedere, când spun asta, numărul mare de vizitatori de la târgurile de carte. Fără a fi împotriva acestora, cred totuși că târgurile sunt mai degrabă bâlciuri decât temple, fie ele și comerciale, ale cărții. Mersul la târg e ca mersul la mall, sau ca ieșitul în oraș, pe strada mare, ca să vezi ce se mai întâmplă, ce se mai poartă, ce se mai spune, ce se mai pune la cale. Sigur că e bine pentru scriitori să fie văzuți de oameni și să-i vadă și ei pe oameni, îndeosebi atunci când se interesează de literatura lor, dar cărțile se simt uneori stânjenite în astfel de târguri Unii vizitatori trec prea grăbiți pe lângă ele fără ca măcar să-și dea seama că aceste mici vietăți de hârtie au, ca și ei, oamenii, un suflet!
– Parafrazând titlul unei emisiuni pe care ați prezentat-o ani la rând, emisiune etalon, atât de necesară, – Te caută o carte – sunt românii prea ocupați sau, mai grav, indiferenți atunci când îi caută o carte?
– Emisiunea Te caută o carte n-a murit încă. A intrat în al cincilea an de viață. Poate c-o să ne despărțim în iarna aceasta. Poate, nu sunt foarte sigur. Am vorbit în cele peste două sute de ediții doar despre cărți de azi și doar despre cărți ale autorilor români. Trebuie să recunosc, nu toți geniali. Nu toți membri ai Uniunii Scriitorilor. De câteva ori, m-am lăsat convins de sinceritatea dragostei față de cuvântul scris și abia după aceea de talentul autorilor. Au existat, din câte cunosc, destui telespectatori care s-au lăsat găsiți de cărțile ce-au plecat să-i caute. Poate c-ar fi fost mai mulți, dacă emisiunea se chema Te caută o sticlă, Te caută o manea sau Te caută poliția!
– V-ați apucat de scris ca să vă învingeți spaima “că voi pleca de pe lume înainte de a apuca să-mi povestesc sufletul”…Detaliați, vă rog!
– Toate detaliile se găsesc în cărțile pe care le-am publicat. Trebuie să fac o mărturisire. N-am scris-o pe niciuna dintre ele singur. Mai e cineva, care vine mereu, când mă apuc de scris, mi se pare că de sus, dinspre cer vine, și mă atinge cu mâna, învăluindu-mă într-un fel de lumină, fără de care gândurile mele nu s-ar descurca singure, și nu s-ar descurca nici cuvintele. Până la urmă, se întâmplă se iasă câte o poveste despre oameni din cer și oameni de pe pământ, cu viețile lor mai mari sau mai mici, pe care eu am grijă să le pun la un loc, ca să iasă o viață mare de tot, cât cuprinsul pământului. Presar câteva fărâme de dragoste în viața aceasta, mai pun și niște fărâme de moarte în ea, ca să fie credibilă curgerea timpului, pentru a constata în final că toate întâmplările povestite sunt despre mine, despre sufletul meu, mai precis. Cam așa se petrec lucrurile în viața mea de scriitor, o meserie pe care n-am ales-o eu, ci ea m-a ales pe mine, încă înainte de a învăța să scriu, când știam doar să citesc, uitându-mă la cer și crezând că stelele ce pâlpâiau în tării sunt litere. Carul Mare a fost primul cuvânt pe care l-am deslușit în întregime. Și nu l-am uitat niciodată de atunci. Îl rostesc în fiecare seară, înainte de culcare, ca pe o rugăciune!
– Domnule Ștefan Mitroi, dacă n-am avea aceste mărturii, respectiv opera literară, fotografiile, însemnările contemporanilor săi, casa de la Ipotești, dacă nu l-am avea pe Creangă sau pe Caragiale, mormântul din Cimitirul Bellu, dacă toate acestea ar dispărea, unde l-am mai căuta pe Eminescu? A existat sau nu Eminescu? Cine este Eminescu?
– Eminescu există chiar acum, când vorbim! El este Oda în metru antic, poezia cu cea mai mare încărcătură de prospețime a literaturii noastre. Cum să fie scrisă în veacul de dinaintea veacului dinaintea acestuia? A fost așternută pe hârtie adineauri! Un adineauri ce se tot ține după noi, determinându-ne să credem că Eminescu e cel mai mare poet de azi, deși istoria literaturii ne spune că s-a născut ieri, în urmă cu aproape două sute de ani. Omul cu acest nume, da! Poetul e, însă, din zilele noastre. Și nu doar Oda în metru antic ne spune asta. Îi țin isonul alte și alte poezii la fel de proaspete. Ca și cum opera poetică n-ar fi fost de ajuns ca să-l așeze pe Eminescu într-un prezent fără sfârșit, a venit să pună umărul la asta și opera sa jurnalistică. Cele mai multe dintre articolele ce-i poartă semnătura au trecut proba timpului, cu t mic, după ce o trecuseră pe cea a Timpului cu T mare. Citeam recent un editorial al lui Eminescu publicat în ziua de 1 ianuarie a anului 1883. Scria despre ce se întâmplă în România de acum! Dumnezeule, cât de departe au putut să privească ochii lui Eminescu! Se spune despre gazetărie că este istoria clipei. Nu și în cazul lui Eminescu. Pentru că el a rostit ca ziarist adevăruri valabile și-n ziua de azi. Și n-a făcut-o oricum, ci lăsându-se durut de ele și durându-le cu tăișul minții sale sclipitoare. Cam pe toate cuvintele pe care a pus mâna Eminescu, trecându-le înainte de asta prin suflet, le-a luat în custodia ei perenitatea. Un uriaș cronicar al vremelniciilor de tot felul, care a învins vremelnicia, acesta este, din punctul de vedere al inimii mele, domnul Eminescu.
– Nu sunteți critic literar, sunteți poet, scriitor, dar și gazetar. Din această perspectivă, cum scria gazetarul Mihai Eminescu în, probabil, cea mai curată și frumoasă limbă românească?
– Tocmai ce v-am spus. Trecându-și cuvintele prin suflet. Sau punându-și sufletul în cuvinte. N-au existat, nu există, mai corect spus, mai mulți Eminescu, chiar dacă noi vorbim de Eminescu, poetul, Eminescu, gazetarul, Eminescu, prozatorul sau Eminescu, filozoful. Era un singur Eminescu, același, când se apuca de scris, indiferent de genul în care scria. Intra, cu tot ce însemna el, în miezul cuvintelor. Acolo s-a petrecut cea mai frumoasă dintre viețile sale. Acolo a fost singurul loc de pe lume unde a fost și este Eminescu fericit. Adică înăuntrul limbii române, care a știut să profite, trăind și acum de pe urma fericirii lui!
– „Ar fi trist sa vină o zi să înceapă să moară poeziile lui Eminescu, dar cred că asta o să se întâmple când o sa moară și lumea“, mărturiseați într-un interviu. Cum ar arăta ziua aceea?
– Refuz să-mi imaginez cum. Mi se face frig, și chiar frică, doar încercând să mă gândesc. Cum să fie, când nimic nu mai e? Și chiar dacă ar mai fi ceva, fără poezia lui Eminescu n-ar mai fi, cel puțin pentru mine, nimic!
– Domnule Mitroi, în încheiere, vă rog să ne povestiți despre acel lăudabil proiect pe care l-ați inițiat, acela de a-l prezenta pe Mihai Eminescu altfel, mai precis natura umană a poetului de geniu.
– Vă referiți probabil la faptul că-n urmă cu doi ani am fost invitat de Institutul Cultural Român din Tel Aviv, ca să le vorbesc israelienilor vorbitori de limbă română despre Eminescu. Am ales, din tot ce înseamnă Eminescu, omul cu acest nume. M-am străduit să-l povestesc c-o imensă rușine în glas pentru omul care sunt eu. M-am gândit la ceea ce am și mai ales la dorința de avea și mai mult, comparând, încercând să compar cu ce-a avut Eminescu. Niciodată, o casă a sa. Niciodată, îndeajuns bani. Niciodată, haine în plus. Niciodată, un venit sigur. Niciodată, demnități publice. Niciodată, destulă mâncare de pus pe masă. Niciodată, dorința de a fi altceva decât era. A avut doar o ladă, în care își ținea cărțile și manuscrisele, pe care o căra cu sine peste tot. Într-o iarnă, gândindu-se că are poate prea mult, a dăruit paltonul cu care era îmbrăcat, singurul pe care îl avea, unui trecător de pe stradă, mai înfrigurat decât el!
Poate că și asta explică de ce Eminescu este ce este, și eu și cei de felul meu suntem ce suntem. Simpli simbriași ai nimicniciei, ce cărăm în spate o biată picătură de glorie, crezând că suntem egalii lui! Nici vorbă! De multe ori, nici măcar egalii noștri nu izbutim să fim.
–––––––––––––––
[1] Ion Vianu în dialogul său cu Ioana Scoruș, În definitiv…