În luna februarie a anului 2011,  Ana-Maria Vulpescu îl readucea în atenția publicului de la noi pe Miron Radu  Paraschivescu, dar nu singură, ci cu ajutorul omului de cultură Ilie Constantin, un alt interviu de excepție…

                                                                         *

                                             MRP a scris multe poezii care dăinuie

     Despre volumul 99 din „Biblioteca pentru toți”, Cântice țigănești și alte poeme, de Miron Radu Paraschivescu, care apare miercuri, 16 februarie, am stat de vorbă cu poetul, prozatorul, criticul și eseistul Ilie Constantin.

Ana-Maria Vulpescu: Domnule Ilie Constantin, cum l-aţi cunoscut pe Miron Radu Paraschivescu?

Ilie Constantin: De autorul Cânticelor ţigăneşti mi-a fost dat să mă apropii  aidoma altor poeţi din generaţia noastră şi cea precedentă: prin poşta redacţiei! Din totdeauna el a avut pasiunea descoperirii unor noi talente (dacă era cazul), sau cel puţin să se întreţină cu cei ce-i solicitau aprecieri asupra versurilor lor. Ţinea două rubrici de poşta redacţiei: una la Contemporanul şi alta la România liberă. Era prin 1957, eu mă apropiam de sfârşitul adolescenţei. Ca şi colegilor mei din „triada” ce avea să debuteze editorial în 1960 – Cezar Baltag şi Nichita Stănescu – am fost de timpuriu încurajat să continui. MRP mi-a lăsat chiar, la redacţia Vieţii Româneşti, numărul său de telefon, dornic să stăm de vorbă.

Ana-Maria Vulpescu: Atât la începuturile carierei sale literare, cât şi mai târziu, prin suplimentul Povestea vorbei al revistei Ramuri, MRP a fost un promotor al descoperirii şi afirmării unor noi generaţii de talente. Scria undeva despre Marin Preda: „Numai faptul de a-l fi descoperit pe Marin Preda îmi dă dreptul de a intra în istoria literaturii române”. De unde venea aceasta generozitate, aş zice atipică în spaţiul cultural românesc, a lui MRP de a susţine şi promova tinerii scriitori?

Ilie Constantin: Pe fondul deosebitei sale generozităţi colegiale, fraza lui Miron Radu Paraschivescu: „Numai faptul de a-l fi descoperit pe Marin Preda îmi dă dreptul de a intra în istoria literaturii române” este o eroare, şi o nedreptate pe care şi-o face poetul! L-am admirat şi frecventat pe Marin Preda, dar MRP nu-i datorează, Doamne fereşte!, romancierului locul său în posteritate, ci propriului său har poetic.

Ana-Maria Vulpescu: Sunt MRP iniţialele cu cea mai mare rezonanţă în numele întreg al poeziei româneşti contemporane?

Ilie Constantin: Probabil, în măsura în care aceasta este o răsplată a genenerozităţii, în a promova tineri şi mai puţin tineri. Şi, mai ales, o recunoaştere a importanţei sale literare. Cei care au avut şansa să-l cunoască i-au rămas fideli; în ce mă priveşte, nu m-am îndepărtat niciodată de MRP, până la moartea sa, în 1971.

Ana-Maria Vulpescu: Într-o scrisoare pe care v-o adresa în 1959, MRP se întreba (deznădejde? alint?)  dacă vor rămâne, peste timp, măcar cinci poezii ale sale. Ce i-aţi răspunde azi? Care sunt aceste cinci poezii care rămân?

Ilie Constantin: Poetul, în genere, este un anxios. Deznădejdea nu era deloc jucată, mergând până în pragul nebuniei – şi trecând uneori de el, în treacăt sau mai îndelung. Un fel de sfidătoare amintire îmi pare „Cămaşa de forţă”:

     Veşmânt inteligenţelor de gală

     În mânios şi despletit avânt,

     Tu împlineşti ţinuta ideală

     A duhurilor rupte de pământ.

     Mai aspră decât pătura de pâslă,

     Mai suplă ca oţelul din cătuşe,

     Tu prinzi, ca jocul apei într-o vâslă,

     Corola unei flăcări sub cenuşe.

     Iar când îmbrac manşeta cânepie

     Sunt un Ovidiu-n togă virilă, aşteptând

     Pe malul getic ultima solie

     Să-i ducă-n Urbe întristatul gând.

Miron Radu Paraschivescu nu a scris doar cinci poezii demne de a dăinui, ci mult mai multe! Cunoscând aproape pe dinafară un mare procentaj din producţia sa lirică, am o slăbiciune pentru un mic poem, „Fotografia”:

          Cicatrice pe-un câmp de hârtie

          De trecera mea lăsată

          Cu-a umbrei complicitate

          Neprihănită pată,

          Stafie

          A clipei scăpate de moarte

          Fotografie

          Cenuşăreasă-ntre arte

          Ca fluturi, crinii

          Document al luminii.

Aşadar, memoria se serveşte de o răsfrângere în obţinerea căreia o mică violenţă s-a produs în ordinea lucrurilor: trecerea unei fiinţe omeneşti a lăsat o cicatrice pe un câmp de hârtie. În mod paradoxal, această fantasmă a clipei de mult «moarte» este sortită să aducă aminte viaţa şi să slujească viul. O spun ultimele două versuri, unde fotografia est numită «document al luminii», asemănătoare astfel fiinţelor vii: «ca fluturii, crinii».

Ana-Maria Vulpescu: E diferită  posteritatea poeţilor de cea a prozatorilor?

Ilie Constantin: Nu cred în „muma mânesi” de posteritate, nici dacă ea face diferenţe între poeţi, prozatori şi ceilalţi oameni! Obsesia „rămânerii” în posteritate ţine de omeneasca şi metafizica împotrivire la uitare.  Posteritatea priveşte exclusiv omenirea rămasă vie, doar ea este în măsură de interesul ce-l mai arată sau nu locuitorii viitori ai pământului unor creatori ieri încă notorii. Cei în cauză se află de partea cealaltă a Universului, cu care nu există cale de comunicare.

Ana-Maria Vulpescu: Antologia din poemele lui Miron Radu Paraschivescu apare de ziua dumneavoastră de naştere. Vă tulbură aceasta?

Ilie Constantin: Mai mult decât atât! Şi-mi revin o mulţime de amintiri; bunăoară, cum se străduia MRP să mă instruiască vorbindu-mi ceasuri întregi (şi cerându-mi să-i răspund negreşit) în limba franceză. Învăţam bine şi repede, deşi îi aminteam că specializarea mea universitară era de italienist. «Cu atât mai mult!» hotăra el… De unde puteam şti că-mi era sortit să trăiesc în exil la Paris vreme de 29 de ani…