La 13 ianuarie 2011, istoricul și criticul literar Marian Popa răspundea cu dezinvoltură și  cu  un ascuțit spirit anticipativ  la întrebările Anei-Maria Vulpescu,  interviul fiind și astăzi actual prin profunzimea perenă a temelor abordate.

                                                  *

         „Eugen Barbu – omul prin operă şi opera prin om”

„Biblioteca pentru Toți” prilejuieste întâlnirea cu o capodoperă a literaturii române, romanul Groapa, de Eugen Barbu. Despre semnificația romanului și despre controversele din jurul personalității lui Eugen Barbu am stat de vorbă cu istoricul și criticul literar Marian Popa, prefațatorul acestei ediții din BPT.

Ana-Maria Vulpescu: Eugen Barbu a lipsit aproape două decenii de pe rafturile librăriilor. Credeţi că publicul îl mai poate recepta cu aceeaşi acuitate ca în anii de afirmare?

Marian Popa: Boicotarea unui scriitor, negativarea sa de antreprenorii de opinii, prelucrarea sa prin ceea ce s-a numit omerta mediilor nu pot fi factori de afectare a recepţiei. În cazul lui Eugen Barbu postdecembrismul a uzat de procedee similare celor aplicate de alţii în funcţie de alte justificări, începând din primii ani postbelici. Au lipsit tot cam două decenii din librării Blaga, Voiculescu, Vinea şi alţii, Crainic şi Gyr peste patru decenii şi recepţia lor n-a suferit. Postdecembrismul are factorii lui de control, manipulare şi indexare cum a avut şi epoca sovietizată. Actualitatea unui scriitor este însă azi mult mai mult determinată de diversificarea receptorilor. Lectura şi, automat, literatura s-au tot specificat, pe vârste, sexe, gusturi, bagaj cultural şi e dificil de găsit azi un roman care să atragă deopotrivă pe un receptor de mormane de hârtie semnate Stieg Larsson şi pe unul atras de Ana Gavalda sau de romane Fantasy, care – warning! – nu sunt confundabile cu cele SF. Apoi, există diferenţieri chiar în bibliografia unui scriitor. Este dificil de crezut că un cititor atras de Groapa va fi şi de Săptămâna Nebunilor, care va beneficia însă de alţi cititori.

Trecerea timpului îndepărtează obiectiv pe cititor de timpurile unor civilizaţii, dar cărţile pot fi totuşi citite afectiv, cu interes documentar, pentru atmosfera sau pentru stilul lor şi pot interesa prin recurenţe problematice, de destine şi comportamentale. Aceasta este soarta tuturor cărţilor scrise vreodată. Cred că Groapa poate fi citită azi de cineva cum ar citi La Medeleni, Zahei Orbul sau Oliver Twist, de oricine şi chiar de consumatorul de literatură fast-food.

Ana-Maria Vulpescu: Impactul pe care l-a avut Groapa la apariţia sa, dincolo de scriitura puternică şi în contrast evident cu „realismul socialist” idilizant, se poate explica şi prin faptul că lumea descrisă de el era contemporană cu receptorii. Mahalaua de azi are ceva în comun cu mahalaua lui Eugen Barbu?

Marian Popa: La data când apărea Groapa, mahalalele bucureştene nu mai erau ce fuseseră înainte. Spun asta ca mahalagiu, în accepţia cuvântului pentru Ion Barbu. Am locuit primul sfert de secol al vieţii pe o stradă care dădea cu un cap în Rahova, cu altul în Măgurele; pe Rahova, la stânga, aveam Petre Ispirescu şi ţigănia din Jarcaleţ, în dreapta Sebastian şi începutul Ferentarilor, la capătul cărora ajungeam zilnic ca muncitor la uzinele Autobuzul, şi pe prelungirea Ferentari din cauza unei gagici. Dar mahalaua nu mai era aceeaşi. Calea Măgurele tăiată impecabil, Ferentarii la fel; se putea umbla noaptea la orice oră, chiar şi după închiderea restaurantului „Dezrobirea”, unde cânta marele Marcel Budală sau a „Strugurelului”, unde se producea Udilă. Mahalaua din Groapa a cam dispărut odată cu Festivalul Mondial al Tineretului din 1953. Până atunci, da, a mai existat. Mahalaua mea, de pildă, era marcată de performanţele lui Titi Mafoame, ale Fraţilor Târtă, ale lui Fane Bastonaru, ale ororilor numite Gogu şi Ion Jacarel care locuiau la mine pe Dunăvăţ, a marelui hoţ profesionist numit Șovărel. Mi-amintesc că în 1950, un puşti din Groapa Floreasca, încă existentă, l-a tăiat pe Jego de pe Rahova, unul cât un dulap; circa 120 de-ai noştri s-au urcat în tramvaie şi s-au dus să-i dărâme ăluia casa din groapă. Eugen Barbu chiar l-a nominalizat în roman pe Mafoame, plasat în alt cartier: nea Titi Mafoame a fost afectat pentru că în carte făcea buzunare în epiderme: el, care nu pusese niciodată mâna pe un şuriu, având în vedere că-i era suficientă caraba cât o lopată!

Mahalaua, azi? Găsesc relevant un aspect sociologic: elemente ale Centrului navighează spre Mahala şi invers. Pe scurt, redusă la notele fundamentale, Mahalaua înseamnă infracţiune, mizerie, sexualitate nestrunită, lume neaşezată, melodramă. Dar dacă deschid un ziar sau urmăresc un canal tv, dau de realităţi definitorii pentru aceste caracteristici în Centrul Bucureştiului şi nu numai acolo. O corespondentă a ziarului „Frankfurter Allgemeine Zeitung” trimite e-mailuri de la Moscova: o pagină cu titlul Im Angesicht des Verbrechens se referă la aceleaşi tipuri de realităţi de pe parcursul a 14 zile. Cu câteva decenii în urmă, McLuhan vedea în planetă un sat global; cred că s-a înşelat, ca şi alţi clarvăzători. Planeta globalizată arată tot mai mult ca o mahala. Dar pe lângă mahalaua reală, reporterizabilă, mai există una, care complică azi lumea: cea structurată mediatic care, din motive de rating, selecţionează senzaţionalul, grotescul, oribilul, luxura, oferind deci ca surogat mahalagismul.

Lumea bună aparţine acestei pseudomahalale.

Remarcabil e că românii posesori de mahalale sunt încă pudici şi nepractici. Succesorii lui Paraschiv ar trebui să studieze un pic marile exemple străine. A fost o vreme când Mafia răpea străini în Sicilia, pentru care motiv străinii n-au mai venit în Sicilia. Atunci, Mafia şi-a corectat atitutudinea, fiindcă turismul este mai avantajos pentru finanţele insulei, pe care au făcut ordine. Yakuza face ea însăşi ordine la Tokyo, astfel că o femeie singură se poate plimba fără teamă la ora unu din noapte pe orice stradă. Ce vreau să spun? Că visez un turism exotic în Ferentari, cu bombe din categoria „La Căţeaua Leşinată” de altădată, cu o securitate deplină asigurată chiar din ţigănie.

Ana-Maria Vulpescu: Care dintre personajele din Groapa ar fi „plebiscitat” de noua generaţie de cititori?

Marian Popa: Nu cred că azi se mai poate da un titlu de carte care să polarizeze preferinţe sau să ofere modele. Asta pentru că nu mai există o „generaţie”. Sau, generaţia, cum remarcă unii psihologi şi sociologi, este una paradoxală – este Generaţia Ego. Au dispărut clasele sociale conflictualizate în sens tradiţional, mişcările sociale şi politice cunoscute în istorie sunt clasate, exact în măsura în care n-au dus la nimic temeinic. Germanii se referă la Generaţia Null-Bock. Să zicem Generaţia Niciun chef. Există Generaţia I am what I am, ceea ce eşti fiind reductibil la ce-i fasonabil prin comercial. Ce mai rămâne atunci omului? Propriile experimente la nivel mediocru. Ce personaj a apărut în literatura planetei în ultimele decenii care să atragă o generaţie? Sigur, există roluri plebiscitabile chiar în literatură, dar care nu le plebiscitează nimeni, preferându-se modele reale împopoţonate ultimativ cu calificative pe cale de-a deveni determinative groteşti: icoană, legendă, megastar, titan: un cântăreţ pop, o party-girl, o/un fotomodel, băiatul parvenit la succes cu o chestie cunoscută de toate elevele: caietul de amintiri devenit Face-Book. Dacă ar exista „Un erou al timpului nostru”, după părerea mea el ar fi cel din Infinite Jests, romanul lui David Foster Wallace. Există un personaj pentru astăzi în GroapaTiti Aripă, a cărui deviză de viaţă e reprodusă pe ultima copertă a ediţiei din „Biblioteca pentru toţi”. De altfel, un personaj cu existenţă comod echivocă.

Poate că ar mai fi unul din realitate, indicat pe stradă de doi puşti, unul cu trotinetă, altul cu patine cu rotile care merg pe trotuar. Unul zice ceva despre online, celălalt despre Julian Assange. Si poate că din cărticica L’Insurrection qui vient a „Comitetului invizibil”, pentru unii cartea doctrinară a secolului al XXI-lea, cât este el până acum, se va naşte „Personajul” plebiscitabil. Poate din ideile lui Hans Moravec, pionierul inteligenţei artificiale.

Altfel, azi contează mai puţin individul decât grupul lui. Mai puţin Paraschiv decât grupul solidarizat funcţional prin el. Azi nu-i important tartorul N’Dranghettei, personajul e N’Dranghetta. Presa livrează un Băsescu mai ales negativat, dar care n-ar fi nimic fără „gaşca lui de mafioţi”, cum scrie unul. Nici Stere nu mai poate face faţă; poate fiul lui, dacă va ajunge specialist în inginerie financiară cu bani fictivi. Dacă nu, tatăl lui va rămâne un banal câciumar, subordonat unei reţele cu capital la Londra, sediu în Bahamas şi filiale din Giuleşti la Valparaiso.

Ana-Maria Vulpescu: L-aţi cunoscut bine pe Eugen Barbu, aţi colaborat îndeaproape. V-a deranjat, vă deranjează să fiţi „considerat” omul lui Eugen Barbu?

Marian Popa: M-am mai referit la ştampila asta. N-am fost „omul” nimănui, cu toate riscurile ce au decurs din această opţiune şi asta s-ar putea măcar vedea din faptul că n-am dus-o uşor nici în perioadele de strălucire politică ale lui Barbu. Am avut cândva şansa să fiu „identificat” la timpul potrivit de trei oameni. Unul a fost Eugen Barbu. Student fiind, am vorbit la Cenaclul Labiş; a luat legătura cu mine şi am început să scriu în „Luceafărul”. Restul ţine de gura lumii. N-am fost „omul”, nici „locotenentul”, nici „Messerul”, ci partenerul lui pentru unele iniţiative. El nu mi-a impus niciodată nimic, nu mi-a cerut un articol despre unul sau altul într-un anumit registru. Scriam ce voiam, cum voiam. Când ceva nu-mi convenea, dispăream. El credea că plecam supărat. Citiţi pentru detalii jurnalele lui Barbu. Gaşca de la „Luceafărul”, „Săptămâna” lui Barbu? Aiureli. Toate revistele erau ale partidului unic, determinate de funcţionari culturali, de cenzură şi poliţie, instituţii care aveau grijă să existe doar redacţii pestriţe, cu redactori care să nu se înţeleagă sau să se toarne la nevoie. Ce legături erau la „Luceafărul” între Al. Oprea, Regman, Toma Pavel, Dinu Săraru şi toţi ceilalţi?

Ana-Maria Vulpescu: În capitolul pe care i-l dedicaţi în „Istorie” este o fotografie având următoarea legendă: „Eugen Barbu cu pipa pe care nimeni n-a văzut-o fumegând”. Care erau misterele lui Eugen Barbu? Predominau calităţile sau defectele?

Marian Popa: Pipa lui Eugen Barbu trebuie luată ca element logo, precum culoarea unei cravate, ca o insignă, azi ca un cercel în ureche sau nişte ochelari de soare Armani. Un truc notoriu. Nici Churchill nu şi-a valorificat altfel celebrul trabuc, nici Stalin faimoasa lulea. Cât despre „misterele” lui Eugen Barbu, de ce le-aş demisteriza pe cele pe care le cunosc? A revelat, bunăoară, ceva până acum vreuna din amantele sale? Sunt măcar nominal cunoscute? Procente de calităţi şi de defecte? Când ne referim la calităţi şi la defecte, raţionalizăm automat etic. Dar eu nu uit ce-a spus Napoleon: există o mică şi o mare morală. Ce predomină la Villon – calităţile (?!) sau viaţa de infractor? La un anume prozator britanic – activitatea de agent secret sau romanele? Acuzat de pedofilie, cu un mandat american de arestare vechi de trei decenii, regizorul Roman Polanski e onorat în Germania anului 2010 cu o expoziţie şi cu premiul anual european al filmului.

Ana-Maria Vulpescu: Eugen Barbu era un redutabil polemist. Care credeţi că a fost polemica cea mai interesantă care l-a avut protagonist? De altfel, în anumite contexte a avut adversari pe măsură: Adrian Păunescu, Fănuş Neagu. Cum erau polemicile atunci? Dar azi?

Marian Popa: Să ne înţelegem mai întâi asupra condiţiilor unei polemici. O polemică are măcar doi termeni, să le zicem, un protagonist şi un antagonist. „Parteneri” printr-un obiect şi un cod asupra căruia sunt implicit de acord, dar au opinii diferite în baza unor opţiuni spirituale, estetice, etice, economice. Dacă aşa ceva nu există, nu există polemică, ci duete cu surzi, cotonogeli şi cacealmale inventate din neputinţa polemicii, botezate de Paler Polemici cordiale. A ajuns un loc comun modul cum Mihai Ralea obişnuia să concretizeze falsa polemică: unul îşi expune opinia estetică asupra unei cărţi, adversarul replică: Tu vorbeşti bă, care-ai avut mamă tuberculoasă?! Polemicile epocii, inclusiv ale lui Eugen Barbu, au fost toate minore, fiindcă autorităţile culturii politizate le modulau pe parcurs şi le strangulau la momentul potrivit. Evocaţi pe Păunescu şi pe Fănuş Neagu. Pe Adrian, Barbu l-a atacat pe drept într-o vreme când cenaclistul şi-o luase-n cap, fapt vizibil şi în replicile lui de atunci, care nu răspund unui obiect, ci atacă în stilul exemplului lui Ralea. Cât despre cea cu Fănuş, ea a avut alt caracter, la care mi s-au referit cândva ambii adversari: atmosfera literară era atunci lâncedă şi cei doi maeştri au vrut s-o scoată puţin din această stare.

Polemicile de azi? Nici azi nu există polemici. Polemica are nevoie de argumente, fie şi de pe poziţii false. Acum nu există polemişti, ci pamfletari, emiţători de injurii pure şi decretanţi de opinie. Tot ca-n comunism, când polemica era ades etichetată drept „atac la persoană“ şi interzisă, astăzi polemicile sunt interzise de diverse instituţii locale şi străine care deţin adevărul şi adeverirea; tragic este că ele nu sugrumă doar polemici, dar şi iniţiative cu semnificaţie naţională. Atacurile sunt efectuate de jetaturi, ca să folosesc cuvântul lui Ion Vinea, din cazemate deghizate în chioşcuri cu gogoşi, cu drone, autorii lor hologramaţi stau în bunkere, se fac că plouă, aşa că atacatul, dacă ar vrea să replice, fie şi polemic, va fi ignorat, ca şi cum n-ar exista, ca şi cum ar fi mort în urma unicei lovituri primite. Este exact situaţia din anii ‘50. Leonte Răutu ataca pe Ion Barbu, care n-avea unde răspunde, Beniuc înjura pe Blaga care putea replica doar printr-un text de sertar. Azi, rareori mai scapără câte o scânteie polemică în vreun set de comentarii ale postacilor.

Ana-Maria Vulpescu: Eugen Barbu – omul sau opera?

Marian Popa: Omul prin operă şi opera prin om. Nu tot omul, ci cel pe care l-am cunoscut, nu toată opera, ci Groapa, Princepele, Săptămâna nebunilor şi câteva povestiri splendide.