MOTTO:

„Toate evenimentele satului erau discutate

În procesele ei de una singură.

Toate cazurile pierdute, toate nenorocirile. Le deschidea

Dosarul

Şi pleda pentru cauzele pierdute.”[1]

 

      Sălile de judecată au început să se golească. Unde este zumzetul de altădată? Mă întreb pironit în mijlocul aproape pustiu al Palatului de Justiție. Secțiile civile și de contencios administrativ și-au încheiat ședințele devreme, de la primele  ore ale dimineții, iar acum și-au zăvorât ușile grele,  masive și impunătoare. Colegii mei de bară, specializați în astfel de pricini, devin cu fiecare zi niște  rarități, asemenea dropiilor de odinioară. Arar îi mai zărești pe holul ce ne-a găzduit ani de zile pașii, frământările, iluziile, deziluziile… Perspectivele  nu sunt deloc promițătoare, dimpotrivă. Ușor, ușor, ei vor fi înlocuiți de mașină, Occidentul deja încearcă un astfel de experiment și de acolo va fi preluat și în restul globului, n-am vreo îndoială. Aud că soft-urile născocite sunt în stare să-ți estimeze inclusiv șansele  pe care le ai pentru a obține o  hotărâre  favorabilă,  luând în calcul până și factorul uman, adică profilul profesional și socio-uman al judecătorului. Calculatorul va fi în  curând Maestrul, întrucât el va asigura consultanță  juridică…  Yuval Noah Harari scrie  undeva, defel întâmplător, că  „acești avocați nu vor fi neapărat oameni. Filmele și serialele de televiziune lasă impresia că avocații își petrec zilele la tribunal strigând «Obiectez!» și ținând discursuri pătimașe. Majoritatea avocaților obișnuți își petrec însă timpul studiind dosare nesfârșite, căutând precedente, chichițe legislative și dovezi cât de mărunte, dar care ar putea fi relevante. Unii se străduiesc să-și dea seama ce s-a întâmplat în noaptea în care a fost ucisă victima sau să elaboreze un contract de afaceri pantagruelic care să le protejeze clientul de orice eventualitate  imaginabilă. Care va fi soarta tuturor acestor avocați odată ce algoritmii sofisticați de căutare vor putea găsi mai multe precedente într-o zi decât poate găsi un om într-o viață întreagă și odată ce RMN-ul cerebral va putea scoate la iveală minciunile și înșelătoriile la o apăsare de buton?[2] Nici măcar avocații și  detectivii cu o experiență foarte bogată nu pot sesiza cu ușurință duplicitatea analizând doar expresiile faciale și tonul vocii oamenilor. Pe de altă parte,  minciuna implică regiuni diferite ale creierului față de cele folosite atunci când spunem adevărul. Nu am ajuns încă până acolo, dar e posibil ca în viitorul nu foarte îndepărtat RMN-ul funcțional să devină un detector de minciuni aproape infailibil. Ce va însemna acest lucru pentru milioane de avocați, judecători, polițiști și detectivi? S-ar putea gândi să se întoarcă la școală și să învețe o nouă meserie.”[3]

 Nici  în dosarele penale lucrurile nu diferă cu mult, însă trecerea  la „justiția electronică” imaginată în anii ’60 de sclipitorul și  vizionarul Giovanni Papini va fi mai anevoioasă. Aici este încă nevoie de polițiști și de magistrați  -oameni, tehnologia e obligată să aștepte, nu va birui chiar toate domeniile vieții sociale. Oricum, suntem în plină consolidare a tiraniei mașinii asupra ființei umane și nu văd  nicio speranță c-o să ne recâștigăm libertatea. Așa că strig în gura  mare: „Obiectez !”

–––––––––––––––––––

[1] Marin Sorescu, Avocatul

[2] Un scenariu science-fiction? Defel, atâta  vreme cât Angela Merkel declara recent că „într-o zi, vom fi cu  siguranță capabili să citim gândurile. Dacă toți oamenii pot citi gândurile celorlalți,  trebuie să  ne întrebăm: chiar avem nevoie de acest lucru ? Ce înseamnă asta pentru interacțiunea socială?” O ști cancelarul neamț ceva, că nu mi-o pot închipui vorbind în dodii. Istoria ne-a dovedit cu vârf și-ndesat că germanii n-au simțul umorului…

[3] Homo deus