În urmă cu nouă ani, într-o vară încă  normală, neinfectată de viruși și de știri apocaliptice, Dumitru Radu Popescu i se mărturisea Anei-Maria Vulpescu despre agonia unei țări care se numește România. Pretextul era apariția romanului Vânătoarea regală, dar confesiunea se poartă în jurul „turbării”, primejdia mortală a lumii dintotdeauna. Sinceritatea scăpărătoare a romancierului este fascinantă, străbătând istoria recentă ca o tăietură chirurgicală. Exemplara epistolă a apărut în cartea prozatorului, Scrisori deschise (Editura Scrisul Românesc,  Craiova, 2013).

                                                            *

                                    Vânătoarea regală continuă…

        Doamna Ana Maria Vulpescu,

„Vânătoarea regală” face parte din ciclul „F”, care cuprinde romanele „F”, „Cei doi din dreptul Ţebei”, „O bere pentru calul meu”, „Ploile de dincolo de vreme”, „Împăratul norilor”… Ce emoţii poate stârni acest titlu în zilele noastre? Dacă noile generaţii pot înţelege contextul în care se desfăşoară acțiunea din romanele mele?… Ce rol joacă azi ideologia de substituţie?… Ce mai este astăzi fotbalul, dacă basm nu mai este?… Am să încerc să răspund, pe sărite, întrebărilor dumneavoastră…

       Doamnă Ana Maria Vulpescu,

O persoană luminată şi luminoasă ca noaptea de iarnă, monarhistă până în plăsele şi anticomunistă din foaită comunistă, a scris, după 1990, despre „Vânătoarea regală”, că este o cronică violentă asupra familiei regale din România!… Autorele, adică eu, n-a ţinut cont nici măcar de contribuţia monarhilor noştri în războiul cu turcii, sau în definirea României Mari, din Anul Domnului 1918!… Sigur, măcar dacă ar fi răsfoit romanul cu pricina, Luminăţia Sa şi-ar fi putut da seama, chiar oarbă fiind, că regii despre care vorbeam eu erau oameni de la ţară, ţărani, învăţători, preoţi, care, desigur, ar fi putut fi numiţi regi-ţărani, ţărani-regi, învăţători-regi etc. – însă în niciun caz ei nu făceau parte din familia regilor aflaţi la cârma ţării! Pe scurt: nu era vorba de regii de la Bucureşti, ci de o regină oarbă, universală, turbarea.

Cel mai teribil moment (poate cel mai tragic, da, ca să nu spun ridicol) în biografia unui om (a unui personaj, poftim, ca să nu se spună că facem vreo aluzie la vreun contemporan!) este acela al apariţiei unei conştiinţe false! Turbate, de obicei. Conştiinţa, hipnotică, fanatică, hipnotizată într-o falsă conştiinţă devine uluitoare! Căci, da (ca să ne mai destindem!) putem observa că monştrii (din mitologii, desigur) nu fac apel la conştiinţă, nu!… Ei, funciar – precum fiarele! – sunt determinaţi în tot ce fac de dreptul lor de a mastica totul! Carne, vise, orice! Aceste personaje nici măcar nu-şi pot imagina cum ar arăta un zeu fals! Unele (poftim de vezi!) sunt în stare să jure pe orice (şi chiar jură!) – convinse de lumina tandră a conştiinţei lor! O, ce crime inimaginabile pot produce aceste… profunde conştiinţe false! Aşa că realitatea, doamnă Ana-Maria Vulpescu, este formidabilă când bate conştiinţa! Priviţi în jur!…

Unde se află paradisul arătat cu deştiul? S-o luăm de la a! Trebuie spus adevărul şi despre rai, mai ales că raiul înseamnă, de fapt, moartea. Moartea lui Adam şi a Evei. Azvârlirea lor peste pârleazul paradisului este o metaforă a morţii. Da, e vorba de moartea care nu vine ca o consecinţă a bătrâneţii (Adam şi Eva erau tineri), ci ca o pedeapsă a Cunoaşterii.

Tică Dunărintu (hm! Acest Hamletică de la ţară!), încercând să cunoască adevărul timpului său, căutându-l pe adevăratul criminal al tatălui său, descoperă, cu timiditate, cu stupoare, o nebuloasă în care destinele indivizilor se împletesc într-un sens turbat al istoriei…

Religiile se schimbă şi ele la faţă. Devin industrii rentabile. Cu alţi preoţi mari! Cu hoteluri. Cu alte biserici! Una dintre biserici este stadionul! Fotbalul, astăzi, e cea mai rentabilă religie industrială, după industria religioasă a războiului. Omenirea se pare că are mereu nevoie de eroi şi de sfinţi. Eroul Irinuţ şi sfânta Monica au obosit tot apărând pe micile ecrane! Până şi Izvoranca şi dulcea ei măicuţă şi – au împuţinat prezenţele pe sticlă: nu mai filosofează între ele, de mamă, decât de două-trei-patru ori pe săptămână! În fotbal, etapele campionatelor naţionale şi etapele campionatelor europene se încadrează în cel mai sfânt calendar! Ai ce să vezi, ai pentru ce să urli şi să te îmbeţi de bucurie! Războaiele – vai! – s-au cam rărit! S-au cam răcit. S-au cam reîncălzit. Şi au devenit invizibile! Vizibili au rămas doar eroii – morţi, aduşi acasă, lunar, din Afganistan, împachetaţi în haine de gală, ca să fie îngropaţi cu onoruri militare, în acordurile (înregistrate pe disc!) Imnului naţional! Şi atunci?… Fotbalul e rege, bate războiul la fund, căci are mai mulţi regi de diamant – adevărate briliante! – mai mulţi eroi pe minut, mai multe victime la sfârşitul reprizei finale! Nu, fotbalul nu mai este chiar un basm, deşi ar putea să fie un superbasm, cu supereroi – Feţi Frumoşi, cu supergagici, plătiţi cu 90 (nouăzeci) de milioane de euro bucata! Fotbaliştii, dragi şi inimii mele, de ce să nu recunosc, ne ocupă tot timpul cu faptele lor ieşite din iarbă – că doar nu degeaba fac ei parte din neamul zeilor! Dar marii fotbalişti ai istoriei bat mingea din fotolii mult mai înalte!

O istorie a fotbalului există, fireşte! Dar de ce să existe o istorie a Uniunii Scriitorilor din 1970, 80?! Există, cumva, o Istorie a României din ultimii 20-30-40 de ani? Şi la ce ne-ar folosi? Posturile (unele!) de televiziune nu deţin monopolul asupra istoriei? Vrei să afli cum a fost asasinat Eminescu? Pac – apeşi pe buton. Vrei să afli cum a fost otrăvit Goga, pe motive politice, din ordin regal? Ce, Liviu Rebreanu (fascistul, după M.R.P. şi ai săi!) n-a fost asasinat de sovietici? Labiş  n-a fost împins sub tramvai de?… Sigur, deocamdată, istoria televizată e mută în privinţa morţii lui Titus Popovici, care şi-a pierdut viaţa, trăgând cu puşca, dintr-o maşină aflată în mers, într-un iepure!… Iar Valentin Silvestru a călcat strâmb – pe o stradă… goală! – în faţa unui taximetrist inocent ca roua căzută din ceriuri! Dar Eugen Barbu, Lăncrănjan Ion şi Anghel Paul?… Parcă şi ei – trei! – se aflau într-o barcă, nu prea atenţi faţă de învolburările neprevăzute ale timpului…

Ei, dacă vorbim despre timp, putem vorbi şi despre anotimpuri! Anotimpul lui Fănuş Neagu este geniul limbii române şi farmecul adevărului. Fănuş Neagu, un General al prozatorilor Generaţiei ’60, a descoperit, împreună cu companionii săi, ceva colosal: timpul prezent! Întrebaţi-l pe Marius Tucă dacă nu crede ce cred şi eu! După război au apărut câteva capodopere ale literaturii române semnate de V. Voiculescu, G. Călinescu, Zaharia Stancu, Eugen Barbu, Marin Preda, Petru Dumitriu… Dar majoritatea acestor scrieri aveau în cătare timpul trecut! Chiar dacă acest timp trecut făcuse parte din biografia autorilor numiţi mai sus, el nu fusese oglindit decât după… mulţi ani!… Altceva era… timpul prezent, cu opintişurile sale, cu banalităţile, ifosele, utopiile şi tragediile sale!… Fănuş Neagu a scris ce-a văzut, ce-a trăit… în prezent, ca un martor al propriei existenţe, aflat în spaţiul îmbârligat, de răscruci, al drumurilor care se învârteau pe loc, într-o utopie cu mari realizări industriale… Utopie care s-a transformat în uzine, uzine vândute, după ’90, cu tona, la fier vechi, de către privatozaurii libertăţii…

Trebuie să recunoaştem că privatizarea libertăţii şi a democraţiei este o descoperire remarcabilă a originalei noastre ţări! Priviţi pe fereastră, doamnă Ana-Maria Vulpescu!

Reformele sunt întotdeauna benefice pentru cetăţeni şi pentru cetate! Ele reformulează rahatul. Reforma, până la urmă, este acel clivaj substanţial ce se va căsca între oamenii aliniaţi pe cel puţin două niveluri… Reforma arată mai ales căderea în pustiu a celor sărăciţi prin neangajarea politică şi aridicarea (!) într-o lume (spirituală, desigur!) a celor rapace să-şi asume destinul spaţiului dâmboviţeano-carpatico-vereştoic, plin de păduri frezate şi de buzunare împlinite moral.

Singura soluţie salvatoare în acest noian de reforme zilnice ale fericirii este să încerci să trăieşti cât mai departe de oameni!

Cum procedez eu? Prostovăneşte! N-am regrete. N-am speranţe. Numai martirii au regrete că n-au fost şi mai martiri decât au fost – şi speranţe că viitorul le va îmblânzi halucinaţiile despre propriul lor eroism moral, civic, biologic, ecumenic şi financiar!

Dacă economia de piaţă reglează totul, de această fericire nu poate scăpa nici literatura? Să ne uităm cum arată piaţa spirituală… Televiziunile şi posturile de radio ne învaţă de dimineaţa până seara care este cea mai bună pastă de dinţi, cel mai eficient detergent, cel mai grozav frigider, cel mai super-beton cântăreţ de muzică uşoară, cel mai delicios peşte sărat! Lăutarii şi maneliştii partinici îşi fac şi ei datoria, pe toate pieţele! Manualele şcolare sunt politizate, publicaţiile sunt căprărizate, editurile, în marea lor majoritate, preferă literatura industrializată. În şcoli, rezultatele încep să se vadă! Rezultatele, da, sunt memorabile. În cuprinsul ţării, doar 50% dintre elevi au trecut… bacul! E o probă care ar putea fi impusă şi guvernanţilor: treci bacul, te fac ministru, neamule!

Dacă o să cadă literatura în comercial, în derizoriu? În Canada, bunăoară, nu se mai publică aproape deloc volume de poezie. Apoi… Deşi, bunăoară, n-am dus lipsă de războaie în ultimii ani, n-am auzit să se fi scris romane precum „Cui îi bate ceasul”, „Condiţia umană”, „Pădurea spânzuraţilor”… Marile probleme ale zilelor noastre par să înceapă cu şnurul invizibil dintre formele posterioare ale dorobantizdelor, nu?

Care roman rămâne… cel mai bun… din toate timpurile? „Iliada” şi „Odiseea”. La pachet, în versuri! Aici se întrevăd destul de bine polii contrari ai făpturii umane, dictatura zeilor, giumbuşlucurile zeiţelor, măreţia şi ridicolul morţii, prăbuşirea Troiei, în propria cenuşă, umilirea jegoasă a învinşilor, jalea lui Ahile, care a pierdut totul – adică tot ce iubea el mai mult! – linguşelile erotice, stăruitoare, ale peţitorilor ce râvneau patul lui Ulise, peţitori pe care doar trecerea lor prin sabie i-a mai scăpat de propria lor râvnă hormonală… Tot în romanul lui Homer întâlnim… trecerea lejeră dintr-o ţară în alta, dintr-o lume în alta, dintr-un timp în alt timp!.. Ulise, înaintea personajului central din „La ţigănci” (şi el venit în urma vânătorului descris de Sadoveanu în Poveştile de pe Valea Frumoasei, de la Bradul Strâmb), trece din lumea celor vii în lumea… de dincolo, din care, desigur, revine… Ulise, da, este cel mai teribil şi complex personaj al tuturor timpurilor (dacă vreţi!), el însemnând istoria, războiul, iubirea, crima, inteligenţa, viclenia (Calul troian, de!), puterea afrodisiacă a sângelui peţitorilor căsăpiţi în Ithaca!

Dacă Ulise fiinţează precum un… mit, avem şi noi (nu faliţii, nu!) miturile noastre? Cum să nu ! Nu vreau să fac vorbire de mitul solidarităţii intelectualilor, de mitul verişanilor (vezi balada Mioriţa), de mitul solidarităţii poporului român!… Când o mână de turci l-au dus pe Brâncoveanu să-i reteze capul, toţi românaşii din jurul său au făcut aripi!… Totuşi, repet ce-am mai spus şi altădată, mitul lui Agamiţă Dandanache rămâne exponenţial pentru mesianismul său narcisiac, danubiano-porctic! Nu, în cazul lui Agamiţă nu e vorba nici ca-cât de o alienare prin politică, nu, ci de o mai profundă aliniere a sentimentelor şi convingerilor sale irefutabile la idealurile înalte ale patriei noastre dragi, România!

E vorba în cazul lui Agamemnon Dandanache de o conştiinţă falsă?! Vai, nu! El ne arată – şi azi! – cum raiul contemporan şi-a deschis porţile pentru tot natul! Mircea Badea ar trebui să-şi pună în funcţiune, drept pedeapsă, penele! Foarfeca magică a mai tăiat moţul unei realizări într-adevăr istorice: două staţii de metrou, în lungime (împreună!) de 2 (doi) kilometri, au fost, după 23 de ani, date în folosinţă! Nu contează că aceste realizări epocale fuseseră… începute, scobite… ehe-hei!… Realitatea e realitate: mai avem două staţii – paradis, pavate cu marmoră adreeeeană, cu!… Dacă s-ar face o mică statistică… s-ar afla ce societăţi (şi ale cui?) au contribuit (plătite cu milioane de euro, de la buget, desigur!) la înfăptuirea acestui tronson de basm!

Aşa că putem striga în cor, strâns uniţi de indignare: „Penele! Penele!…”

Aşa că, doamna Ana-Maria Vulpescu, fericirea îşi arată măreţia: poţi să vezi la televizor cum se inaugurează un nou paradis! Vine un ins cu o foarfecă şi – pac! pac! ţac! ţac! vorba lui Gigi Merdali! – paradisul intră în derulare! Aşa că poţi închide spitalele – poporul fiind sănătos-tun! – poţi ordona mascaţilor să-i supravegheze pe elevi când dau bacul, poţi să trimiţi pristandafilii la plimbare!

Aşa că, doamnă Ana-Maria Vulpescu, noile generaţii (ipotetice) de cititori ai „Vânătorii regale” pot înţelege contextul în care (şi azi) se desfăşoară acţiunile vânătoreşti aflate în graniţele patologiei fericite.

Aşa că noile glagorii filosoficeşti, născute doar pentru a le nega pe cele expirate, apar în rufe noi, cu hainele schimbate (lucru firesc dacă ţinem seama că ele şi-au schimbat şi veacul!) şi ne învaţă ce iaşte fericirea! Pe sub iepângea, istoria e pusă la lucru!… Destinele oamenilor nu mai plutesc în incertitudine – şi chiar zeii care dau cu zarurile încep să-şi arate public plenipotenţa! Nu mai este un secret că Ialta şi Malta sunt două locuri sacre ale Europei! Oedip era, înainte de a se naşte, condamnat să fie ce-a devenit ulterior – un monstru fără voie! Azi, o mare victorie a Destinului poate fi socotită trecerea de la manipularea unui individ – fiul de rege, Oedip! – la manipularea unor ţări, a unor popoare!.. Simplu –  ţac! pac! Sigur: te poţi întreba: dacă Oedip poate fi considerat deloc responsabil de faptele pe care le-a comis, ce responsabilitate pot să aibă nişte popoare îmbolnăvite de turbări divers colorate şi conduse de guverne cu cheiţă? Istoria are loc în culise, pe scenă apar doar figuranţii. Turbarea şi-a îmbrăcat ţoale noi! Rolurile actanţilor sunt interpretate cu brio! Vânătoarea regală continuă. Vânătoarea regală a oamenilor vii, a morţilor, a viselor. Ideologiile de substituţie funcţionează perfect! Totul e OK!