Motto:

                      „Nu există decât o ratare: aceea de a nu mai fi copil.”

                                                                   Emil Cioran

 

 

          E o superbă zi de primăvară pandemică. Liniștea orașului este într-atât de apăsătoare încât și ciripitul păsărilor pare înfricoșător. Temperaturile cresc de la o zi la alta, ca și numărul de cazuri de coronavirus pozitiv. S-a scurs timpul și nu mai știu a câta zi de izolare este, nici nu mai contează.

Mă duc pe proprie răspundere până la magazinul de lângă casă. Mă echipez corespunzător pentru această misiune. De aproape două luni, tu, copilul meu de doi anișori, mă vezi cu mască și cu mânuși. Aceasta este noua noastră normalitate și nu ni se pare nimic ciudat, culmea! Îmi pare rău, Tudor, că nu ești mai mare să îți pot explica pe îndelete ce se întâmplă și ce vremuri trăim. Îmi pare rău că ești prea mic  ca să discerni, așa că iei informația ca atare și o înregistrezi în căpșorul tău fără a putea să o analizezi. Îmi pare rău că tu și toți ceilalți copii ai lumii aveți copilăria frântă…

Revin acasă, mă dezechipez de armură, încep să dezinfectez tot ce prind. Între timp, din cuptor iese un miros îmbietor de chec. Am uitat să îți spun că acum checul este desertul tău preferat și îmi ceri să îți fac mereu. Cam asta este mireasma copilăriei tale în acest moment, o combinație de chec, clor și spirt. Îmi pare rău că ai ajuns la doi ani să îmi arăți spre recipientul cu lichid albăstrui pentru că vrei și tu să îți pulverizez pe mânuțe, pentru că ai observat că procedez astfel  ori de câte ori intru în casă. Știi… Nu, nu știi și mă tem că nici nu o să știi, dar îți zic eu acum: copilăria cea mai frumoasă e cea în care și mânuțele și hainele de pe tine sunt murdare de nisip, de praf și de pământ și lipicioase de la înghețată și alte bunătăți. Tu și generația ta trăiți o copilărie mutilată, departe de libertatea de odinioară. A mea, de pildă…

Îmi doresc să fii independent de mic, să îți alegi singur drumul în viață și să prinzi aripi, să nu îți fie frică să zbori. Îmi doresc să știi să iei singur deciziile pe care le consideri potrivite pentru tine, chiar dacă mai apoi vei regreta, așa înveți. Spre exemplu, acum te întreb mereu ce ți-ai dori să facem sau unde ți-ai dori să mergem. Desigur, poate e mai mult un exercițiu de imaginație decât un plan concret, dar de cele mai multe ori îmi spui că vrei în parc, la leagăne. Îmi pare rău, nu putem. Te uiți nedumerit la mine și simt că ai vrea să mă întrebi de ce. Tudor, cum să îți explic, poliția ni-no-ni-no, a închis parcul și nu avem voie să mergem. Nu te-a convins răspunsul și simt că începi să te revolți și îmi repeți că vrei la leagăne. Nu concepi că nu avem voie în parc… Îți repet că vom merge când vom avea voie, până atunci însă ne putem plimba puțin prin curtea interioară a blocului… Mă simt neputincioasă, asist legată de mâini în fața implementării noii stări de lucruri și mă gândesc cu inima frântă la copilăria pe care o vei avea în continuare…

Dacă aș fi știut că totul se va schimba atât de brusc, oare te-aș mai fi lăsat să fii copil așa cum știu și eu la rândul meu copilăria? Oare te-aș mai fi lăsat să stai cu orele murdar prin parc, cu țărână în păr și pietricele în pantofiorii tăi micuți, doar pentru că nu voiam să îți stric bucuria? Oare am mai fi cutreierat amândoi străzile de dimineața până seara, tu în cărucior, cumințel și curios, privind mașinile, păsările, oamenii, copacii și tot ce e în jur? Oare am mai fi mers noi peste tot, știind că va veni o zi în care așa ceva ar fi doar o fantezie? Daa, cu atât mai mult ! Neîndoielnic !

Este foarte departe de noi acum tot ce ai știut tu că înseamnă viața ta. Timpul petrecut cu familia și cei dragi se rezumă la a-i vedea pe ecranul telefonului… Mai știi când ne întâlneam cu prietenii tăi și vă schimbați între voi mașinuțele? Ai o memorie incredibilă, îmi arăți exact care mașinuță este de la fiecare dintre ei. Te întreb dacă îți este dor de ei și izbucnești cu glasul tău curat, „da, tale”.

Mă bucur că îți este dor. Mă bucur că nu te-ai adaptat complet la noua normalitate. Dar probabil o vei face. Până la urmă, a te adapta înseamnă a supraviețui… Apropo, vom avea o discuție serioasă și va trebui sa te conformezi, deși știu că preferi să faci exact cum îți dorești tu. Din 15 mai o sa fii nevoit să porți mască. Da, da, cum auzi. Nu chiar mereu, nu chiar oriunde, doar în locuri închise.

Zilele trecute ai scos niște poze din dulap și ne-am uitat împreună la ele. Printre ele, niște poze cu mine copil, la grădiniță. Mă gândesc cum vor arăta oare primele tale poze de la grădiniță?… O ceată de copilași, cu mască la gură și la nas, așezați la doi metri distanță unul de celălalt… Pare o glumă proastă…

Vine seara. Ușor-ușor, soarele apune. Este un scăpătat orbitor, cerul parcă arde. Stăm amândoi pe terasă, tu dai ture scurte cu bicicleta, iar eu nu pot să îmi dezlipesc ochii de pe cer. Stăm ca într-o cușcă, mă enervează teribil  că nu am libertatea de a privi apusul de oriunde altundeva, iar tu că nu poți să te plimbi cu bicicleta pe aleile largi din parc, cu prietenii tăi. Soarele a căzut sub acoperișurile caselor din cartier, intrăm în apartament, amândoi cu supărări diferite. Adormi liniștit, cu mașinuțele tale dragi strânse la piept, iar eu respir ușurată că s-a mai terminat o zi de arest la domiciliu.

Când erai bebeluș, îți puneam mereu în surdină muzica lui Mozart, noaptea, te calma și dormeai liniștit. Acum dormi pe fundalul sonor al sirenelor de la mașinile de poliție și de la ambulanțe. Nu le auzi? Nu îți perturbă somnul? Pe mine abia dacă mă lasă sa dorm…

Mă gândesc cum va arată copilăria ta, mă gândesc că ți-a fost amputată și acum va șchiopăta, în loc să zburde liberă, mă gândesc că, la ieșirile în parc, în loc să mă întrebi  dacă ți-am luat mingea, mă vei întreba dacă am luat masca și dezinfectantul. Mă gândesc cu groază că îți vei fi ratat copilăria printre virusuri și pandemii și nu vei avea în ce să te refugiezi la maturitate…