în anii ce-o poartă în rosturi de timp
societatea-i frântă dureros,
anul respiră-ntr-un singur anotimp
vrând, parcă, să ne-așeze os pe os

loviți de câte și mai câte-n viață,
cei prinși în vârsta ultimilor pași
respiră agățați de-un fir de ață,
împinși tot mai departe de urmași

ar vrea să-apuce stingerea în casa
la care au trudit până acum,
dintr-un tablou, el mire, ea mireasa,
abia se mai văd pe-același drum

proptiți în gând, ca la sfârșit de datini,
și-ncremeniți în ultimul cuvânt,
sunt fulgere de suferinți și lacrimi
de Dumnezeu uitate pe pământ

la câte-o farmacie mai cu milă,
înveșmântați în secolul trecut,
par a-ntrupa agonica reptilă
ce trage ca să moară-n neștiut

nu vor ventilatoare și totuși, de-ar fi
în intensive săli să-i căutăm,
atinși de nădejdea clipei de-a trăi
ne roagă stins să nu-i dezintubăm

în sprijin, Doamne, pe cine să mai chemi?
cu venele tăiate-adânc, pe lung,
dintr-o icoană de dincolo de vremi
România-n lacrimi suferă-ndelung.

 

25 martie – Anul COVID – 19