„Unde există voinţa de a condamna, există şi probe”, este un proverb chinez citat de Gabriel Liiceanu în cartea „Dragul meu turnător”. Asiaticii  ăştia chiar merită respectaţi, înţelepciunea lor este pilduitoare. Citesc  de câteva ori zicerea cu pricina şi mă minunez de concizia în cinism a urmaşilor lui Mao Tse-tung. Şi zău că  au dreptate. Păi în anii din urmă am trăit  prin propriile simţuri felul acesta de a înfăptui justiţia. Astfel am constatat, şi nu o dată !, că „voinţa de a condamna” este totul, nicidecum prezumţia de nevinovăţie. Aşadar, importante nu sunt probele, ce atâta tevatură, sofistica juridică are darul de a găsi soluţii  la orice problemă. Ei şi, ce dacă nu ai dovezi ?, voinţa transmisă dinspre Marele Păpuşar, sub pretextul Mecanismului de Cooperare şi Verificare, este suficientă. Serveşti, nu-i niciun dubiu, interesul naţional, la naiba cu propriile convingeri ! Eşti pus acolo ca să ţii seama de voinţa altora, nu de principiile de drept, scutiţi-mă ! Fiindcă, vorba filozofului turnat odinioară la Securitate, „Conştiinţa angajaţilor dintr-o instituţie militară funcţionează  prin delegaţie”.  Iar în perioada reformelor oranj, parchetele şi instanţele par tot mai mult nişte unităţi militare, cu disciplină aproape  cazonă, în care ordinul se execută, nu se discută. Da, pentru că întotdeauna partidul ştie ce face, el nu greşeşte  niciodată. Ca şi conducătorul, de altfel. Voinţa  lor ajunge pe scurtătură la subordonaţii în robă şi soluţia este cea decisă altundeva  decât în sala de judecată. Este simplu să  judeci prin delegaţie, căci mâinile tale vor fi mereu curate şi ioc insomnii. Vei fi ferit de crizele de conştiinţă, cât ţi-a mai rămas din ea. Cică, sunt de părere unii, conştiinţa înseamnă perpeleală, dar asta e treaba fiinţelor superioare, a spiritelor înalte, pe când  tu eşti un simplu delegat, un funcţionar de stat. Cu statut de inamovibil, însă, nu fitecine. Mâine, poimâine, altcineva îţi va comunica  voinţa sa, dar cui îi  pasă, rolul tău este să execuţi  porunca, nu să te perpeleşti.

     Prin anii ’50 nu existau oameni nevinovaţi, ci oameni de care puterea sovietică  nu se ocupase îndeajuns. Oho, un picuţ de atenţie şi erai terminat, comisarii  vârâţi în organele  represive te şi băgau la carceră. Ăia  nu puneau  preţ pe aparenţe, lucrau brutal şi primitiv, de cele mai multe  ori în  afara procedurilor penale. Evitau să-şi irosească  timpul şi energia în procese, rezumându-se să-ţi trimită  direct glonţul şi zeghea. Detestau pierderea în detalii inutile. Astăzi, aquis-ul comunitar cere formule sacrosancte, transparenţă. Proscrisul  este purtat pe la tribunal şi îşi joacă până la capăt piesa sinistră. Pretoriul  se preface că îl ascultă şi că îi garantează dreptul la apărare, presa relatează pe larg declaraţiile şi pledoariile, strategiile pro şi contra acuzatului, în funcţie de interesul patronului. De ce i-ar refuza toate acestea nelegiuitului ?, voinţa stăpânului este clară şi definitivă, deznodământul se cere împlinit cu fatalitate. Soarta nenorocitului este deja pecetluită şi probele din dosar sunt trebuincioase doar să arate opiniei  publice că procesul a fost  echitabil. Scamatorii judiciare pe placul vulgului, într-o regie prestabilită de specialiştii în umbre.

     Dragul meu magistrat, ca să-l parafrazez pe discipolul  preferat  al lui Noica, nesocoteşte voinţa vremelnicului de la putere, înfruntă-l şi perpeleşte-te cogeamitea înainte de a hotărî verdictul !  Ia seama la probe şi fă-ţi din îndoială legământ, şi nu uita că eşti delegatul divin al rânduielilor pământene ! Fii făcătorul propriilor convingeri, dar al celor formate între coperţile dosarului, şi ia aminte la  măsura din lucruri ! Nu te lăsa amăgit de himera dreptăţii absolute, adevărul absolut îţi va tulbura mintea, încrede-te  în adevărul judiciar, îţi  este la îndemână ! Un lucru nu uita, indiferent de ce se întâmplă, eşti om şi „Dacă  n-ai o inimă care poate  suferi împreună cu  altul, nu eşti  o fiinţă umană; dacă n-ai o inimă care poate resimţi ruşinea,  nu eşti o fiinţă umană; dacă n-ai o inimă care poate deosebi adevărul de fals, nu eşti o fiinţă umană”. Vorbele de mai sus  le-a rostit un alt chinez, pe nume Mencius, şi mă  opresc  aici, dragul meu magistrat ! Şi te mai rog, la final, să nu-mi porţi ranchiună, scutură-te de resentimente, deoarece răzbunarea e arma ignorantului. (Suflet în exil)