La 24 mai 2011, într-o  primăvară  tenebroasă, se stingea Fănuș Neagu, steaua ivită  orbitor din bălțile Brăilei.  Cu puțină vreme înainte de a se petrece în praf auriu, scriitorul i se destăinuie torențial, sclipitor, neconvențional, încremenitor de frumos Anei-Maria Vulpescu, în ceea ce reprezintă ultimul său interviu, publicat la 10 ianuarie 2011 în cotidianul Jurnalul Național și adunat în volumul Fănuș Neagu. Interviuri (Editura Dacia, Cluj Napoca, 2011). Confesiunea prozatorului e aidoma unei cupe cu elixirul tinereții fără bătrânețe și-a vieții fără de moarte pe care o bei în  pridvorul efemerității, visând că eternitatea te va alege pe tine.

                                                            *

„Frumoşii nebuni e cântecul tinereţii mele”

Ana-Maria Vulpescu: Nu vă deranjează că mulți nebuni, nu chiar frumoși, folosesc sintagma frumoșii nebuni fără să aibă habar de romanul dumneavoastră?

Fănuș Neagu: Deloc. Îmi amintesc că, de-a lungul carierei mele de cronicar sportiv de aproape 40 de ani, am preluat din tribunele stadioanelor multe expresii care, uneori mai şfefuite, alteori redate în spiritul şi litera lor, mi-au făcut o popularitate întinsă în rândul cititorilor. Toată viaţa mea am umblat şi umblu cu un carnet de note în buzunar, în care-mi notez cuvinte şi expresii ieşite din comun rostite de oameni ai străzii sau ai cârciumilor. Dacă iei, trebuie să dai în egală măsură. De altminteri, nu e singura preluare pe care o fac după mine cititorii. Echipa de zgomote, piesa mea de teatru care a suferit din partea cenzurii numai înfrângeri, dar şi un răsunător succes atunci când, cu zeci şi zeci de modificări, a fost suită pe scena Teatrului Odeon, este prezentă, prin titlul ei, pe buzele multor oameni cinstiţi sau nebuni, ca să nu mai vorbim că titlul piesei a intrat în arsenalul tuturor ziariştilor care vor să ironizeze instituţii şi obiceiuri specific româneşti, dacă-mi permiteţi. Vă aduc la cunoştinţă că de multe ori am auzit copii strigând – şi m-am bucurat – versuri de mine născocite sau prelucrate. Dau ca exemplu: Nu e peşte ca stavridu’/ Nici echipă ca Rapidu’ sau Noi cu muşchii ca oţelul/ Vom culege muşeţelul. Împrumuturile reciproce ne îmbogăţesc viaţa şi limba pe care o vorbim. Aşa că nu există supărare când verbul frumos îşi sună zurgălăii la urechea cât mai multor oameni.

Ana-Maria Vulpescu: E Frumoșii nebuni „cartea cu prieteni” de dinaintea Cărții  cu  prieteni?

Fănuș Neagu: Este un imn închinat prieteniei, teribilismului şi tinereţii. Am scris romanul acesta pe când credeam că lumea trăieşte veşnic şi eram înconjurat de nebuni frumoşi de toate vârstele. Cei mai mulţi dintre ei şi-au luat umbra pachet la subţioară şi s-au dus şi se tot pierd în lumina ca o bură de aur a veacurilor stinse. Ar trebui să înşir aici multe nume cunoscute precum şi de o mie de ori mai multe alte nume care nu spun nimic cititorului avizat. Eu am iubit vinul bun şi petrecerea. Am fost bogat la vorbă, am iubit şi-am fost trădat, am iubit şi-am şters putina, am umblat prin lume de tânăr (laudă sportului care mi-a înlesnit aceste drumuri!), am cunoscut pretutindeni oameni veseli, pe cei trişti i-am ocolit cu bună ştiinţă sau cu nepăsare specifică vârstei, nu ştiam că se moare din orice şi nici nu voiam să ştiu. Iubeam viaţa ca un desfrânat şi n-o căutam decât pe drumuri de pierzanie, de hanuri şi de dragoste. Oho! ce nemernic am fost! Oho! şi nu-mi pare rău deloc. N-o mai pot lua de la capăt aşa că, dacă doriţi, vă pot face morală până mâine dimineaţă, vă pot învăţa de ce trebuie să ne sculăm devreme şi să pornim voioşi la muncă. Dar nu-mi stă în caracter şi vă las să vă descurcaţi singuri pentru că cei mai mulţi vă pricepeţi la fel de bine ca mine să petreceţi, să iubiţi şi să credeţi în steaua voastră norocoasă. Am scris o mare parte din această carte în palatul de la Mogoşoaia al Martei Bibescu iar restul în braseria restaurantului Athenee Palace, pe când acest restaurant nu se chema Hilton şi unde, ţineţi-vă bine, veneau să ia masa mulţi prieteni ai mei care nu mă deranjau niciodată, mă fluierau din deşte, îmi trimiteau câte-o săgeată otrăvită şi-şi vedeau mai departe de treabă pentru că viaţa acolo şi atunci era mult mai ieftină decât azi. Pentru a vă stârni pofta, vă anunţ că în lista de bucate figurau zilnic icre de Manciuria – 5 lei suta de grame şi icre negre – 6 lei suta de grame. O baterie de vinul casei costa 12 lei şi una specială 17 lei. Era în vremea când încasam pentru un articol 400 de lei. Acele vremuri de belşug de la începutul anilor ’70 nu s-au repetat în România de atunci încoace. Şi nici nu văd cum să mai răsară asemenea zile în următorii 20 de ani.

Ana-Maria Vulpescu: E un refuz al lumii în carte, o peregrinare în căutarea sensului, o ieșire din timp. Traversați o lume pe care n-o mai recunoașteți. Dacă în 1976 scriați așa, cum vede azi lumea Fănuș Neagu? 

Fănuș Neagu: Atunci scriam așa întrucât făceam parte dintr-o generaţie care se agăţase de toartele cerului cu credinţa că va învinge definitiv şi că va răscoli cumplit istoria. Vai de mine, cu cât sânge a plătit această generaţie credinţa ei de mărire şi de glorie, şi dau numai două exemple: Nicolae Labiş şi Nichita Stănescu. Am numit două genii cărora li se aliniază un şir lung de talente ieşite din comun. Eram într-adevăr nebuni frumoşi, pentru că vedeam lumea altfel decât ne-o prezentau stăpânii ei care se credeau veşnic biruitori. Părinţii noştri fuseseră învinşi în război, noi trebuia să pierdem războiul pâinii şi n-a lipsit mult să-l pierdem întrucât stafia comunismului se rezema mereu pe trăgaciul puştii. Nemţii ne aduseseră la disperare, ruşii ne instalaseră, ni se părea unora – definitiv în ea, iar americanii, pe care-i aşteptam ca pe marea salvare, aveau să ne plaseze şi ei într-o neagră dezamăgire. Mult mai târziu am aflat cu toţii că nu trebuia să-i aşteptăm ca să ne atârnăm de gâtul lor, ci de buzunarele lor. Patima noastră – pierderea, iar pe deasupra ei, de 20 de ori nobilă, speranţa că într-o zi totuşi vom învinge. Când ziua aceea a deschis ochi pentru noi, am văzut că din rândurile celor ce porniserăm viforoşi la drum căzuseră aproape 80 la sută. „Când viaţa ne-a pus pe răzoare/ câte-un fluture şi-o floare” – eram bătrâni şi plini de reflecţii sumbre. Este o dovadă înconjurată cu şapte peceţi că nu fuseserăm născuţi nici noi să toropim în sfântă pace cu lumea şi cu aspiraţiile ei. Stăpâni pe colţuri de vrajă au ajuns numai unii dintre noi. Ceilalţi au luat lecţii de băut moarte, au dat ulcelele peste gât și-au dispărut.

Ana-Maria Vulpescu: La ce bun frumoșii nebuni, în vremuri de restriște?

Fănuș Neagu: La nimic și la tot. Pot să vă întreb şi eu la ce bun Mateiu Cragiale într-o vreme când nu-l înţelege nimeni? Pot să vă întreb la ce bun Ion Barbu sau Bacovia?

Ana-Maria Vulpescu: Ce loc ocupă Frumoșii… în mintea, sufletul și literatura dumneavoastră?

Fănuș Neagu: Un loc în salonul de gală unde se serveşte vinho verde şi şampanie Mumm.

Ana-Maria Vulpescu: Critica literară i-a identificat pe Ed Valvara și pe Radu Zăvoianu cu Dinu și cu Dan Spătaru. După ce au citit romanul, Dan Spătaru și Cornel Dinu s-au supărat pe dumneavoastră sau v-au iubit și mai mult?

Fănuș Neagu: Nici Dan Spătaru, nici Cornel Dinu nu apar ca personaje distincte în acest roman. Atât Radu Zăvoianu, Cornel Raminţki, Tudor Fluture, Ed Valdara cât şi Asta Dragomirescu sunt personaje adunative. Toate fac parte din mine şi din prietenii mei. Nu ştiu care critic, zevzec sau mai puţin inspirat, s-a apucat să le atârne câte un nume din realitate. Ed Valdara, de exemplu, este un amestec fericit din Cornel Dinu, Florea Dumitrache şi doctorul Conţi Bărbulescu, trei prieteni care mi-au înfrumuseţat existenţa. Radu Zăvoianu este, într-adevăr, şi Dan Spătaru, dar şi Cezar Grigoriu, din vestitul trio pe care l-a dat Brăila, iar Cornel Raminţki… ei, în Cornel Raminţki se încolonează frumoşii nebuni Fănuş Neagu, Ion Băieşu, Nichita Stănescu, Gheorghe Tomozei, Octavian Cotescu etc. Unde apare Cotescu, veţi întreba? În pornirile mele de nebun rătăcitor. Să vă dau un exemplu, necuprins în carte. Într-o toamnă când crăpa coaja de pe nucă (vers de Vasile Militaru), am luat-o razna spre Pietroasele şi Munţii Buzăului, Cotescu, Băieşu şi eu. Ne-am oprit la Pietroasele ca să adulmecăm urma cloştii de aur şi mireasma de migdal a tămâioasei româneşti, am umplut câteva ulcioare cu elixirul vieţii şi ne-am oprit spre miezul nopţii în satul Aldeni, locul naşterii lui Ion Băieşu. Tatăl acestuia nu era acasă, ci la mat. Am plecat să-l aducem pe prispa umbrită de un nuc bătrân. Când ne-a văzut, nea Ion a ridicat glasul şi a comandat câte un rând de ţuici pentru obştea din cârciumă. Uitaţi, băieţii Partidului Comunist Român! Priviţi-i! Ei sunt mândria mea! Ei vor duce ţara spre biruinţă! Băieşu l-a scos afară şi-am pornit spre casă. Pe drum, l-a întrebat răstit: Ce-i cu nebunia de ne dădeai acolo drept marii comunişti ai neamului? Păi, vouă nu vă trebuie chestia asta? ne-a întreabat nea Ion. La dracu’, ce nevoie avem noi de tâmpenia asta? Nea Ion s-a aplecat spre şofer şi a strigat: Înapoi la cârciumă! Urcând treptele, a scuturat clopoţelul care vesteşte intrarea oricărui închinător al lui Bachus şi a strigat: Oameni buni, băieţii n-au nevoie de ce-am spus adineauri, aşa că rămâne cum am spus înainte, mereu.

Întâmplările fermecate stau în dedesubtul cuvintelor. Multe dintre ele sunt ursite să urce numai sub formă de flacără albastră. Frumoşii nebuni e cântecul tinereţii mele. Nu căutaţi asemănări năucitoare. În frazele mele gâlgâie un destin şi o mirare care nu se va astâmpăra niciodată. E bucuria, e răzvrătirea, e sufletul tinereţii. Raminţki sunt eu şi deopotrivă alţii ca mine. El suie în zăpezile acestui roman din bălţile Dunării, din trestia tragică şi cântătoare a fluviului lângă care mi-a plăcut să întârzii toată adolescenţa mea. În roman el pare învingătorul. Într-un alt roman al meu, Asfinţit de Europă, răsărit de Asie, fiul său, pe care nu l-a recunoscut, spune: Tata a fost un ticălos. De altfel, a şi sfârşit ca un ticălos, şi-a tăiat gâtul într-un lan de tutun, lăsând alături un pumn de cenuşă – manuscrisele lui – şi un bilet: Plec în Terra del Fuego. Azvârliţi repede peste mine două lopeţi de pământ sau azvârliţi-mă la câini pentru că marele Will zice: „Crinii care intră în putrefacţie put mai rău decât toate buruienile”. Adio şi nu mă supăr dacă-mi luaţi scalpul!

Frumoşii nebuni e jocul meu cu tinereţea care nu se mai întoarce. Şi ce frumoasă a fost! Fac parte dintr-un stol pe care nu l-aţi cunoscut. Al cocorilor de jertfă.