Era o zi de toamnă  molcomă, cu o lumină dată în  pârg  cum numai prin octombrie ne răsfață Atoatezămislitorul. Abia mă transferasem la  București, nici cerneala nu se uscase pe legitimația de procuror la sectorul 5. Și anchetator, pe deasupra! Pe la prânz mă cheamă șeful în cabinetul său,  unde i-am recunoscut pe trei polițiști de la o secție arondată. „Marian, avem un caz deosebit, de corupție, e nevoie de un flagrant, domnii îți vor povesti mai multe, succes !” m-a pus în temă scurt  superiorul meu (un om admirabil) și ne-am retras la mine în birou. Deja intrasem în transă, mai ales că nu lucrasem niciodată cu o asemenea procedură. Din discuțiile cu „gaborii” am înțeles că gestionarul  unui centru  de reparat frigidere ceruse „șpagă” pentru a înlocui un  motoraș la un aparat de uz-casnic aflat în  garanție. Am stat de vorbă  pe îndelete cu turnătorul, l-am pregătit cu meticulozitate, desigur, după ce s-au marcat cu un creion fluorescent bancnotele – capcană, și am plecat   vijelioși la locul crimei, undeva în spatele Academiei Române, în clădirea Berăriei germane  de azi. Ne-am pitulat în ascunzișul construcției din apropiere și l-am instruit încă o dată pe delator ca la ieșire, în situația în care planul nostru izbândea, să-și  treacă mâna dreaptă prin claia de păr. Ce interceptări audio-video, ce tehnică de înregistrare amplasată în spațiul infracțional, ce microfoane la butonieră și nasturi audio-video, ori telefoane deștepte și ceasuri cu gene și urechi? Povești din filmele americane. Lucram cu materialul clientului și cu metode eco, nepoluate tehnologic… Epoca romantismului, inclusiv în justiție! În 1990 conta vorba rostită și apoi consemnată în declarație sau în proces-verbal, trebuia să-l cântărești  exact și rapid  pe denunțător ca să nu te frigi. Tipul a dispărut, iar noi ne-am retras, așteptând deznodământul din dosul ușilor închise. Clipe grele, apăsătoare, frământări cu duiumul, cine le-a trăit știe ce spun. La un moment dat, să se fi scurs o jumătate de oră, solul anticorupției s-a arătat biruitor  în tocul ușii cu pricina și a făcut gestul izbăvitor. Slavă Domnului, își învățase lecția la perfecție.  Mai, mai să izbucnim în urale ca pe stadion, la marcarea golului izbăvitor. Ehe, mă și vedeam primit cu  lauri la procuratură, așijderea eroilor atenieni la capătul războaielor cu spartanii, și lăudat în ședința de lucru,  felicitat și invidiat pentru reușită. Bașca salariul de merit ce mi se ivise nescontat în cale ca o cadână focoasă și disponibilă ! Oho, și cum mai dansa din buric drăcoaica! Doar să întind mâna și s-o apuc!  Cum timpul ne zorea, altminteri riscam să compromitem dosarul, ne-am năpustit înspre infractor, vreo patru incoruptibili, cu misiunea sacră de a-l umfla. Ciubucarul, un  tinerel, s-a fâstâcit, însă s-a repliat repede când i-am prezentat scopul vizitei. Criminalistul și-a scos tacticos lampa cu ultraviolete și l-a bârcâit prin  toate ungherele pe micul găinar. Nimic ! Ni-mic ! „Banii, unde sunt banii pe care i-ați primit adineauri?” l-am întrebat frontal și solemn. „Ce bani, habar n-am, sunteți în eroare !” m-a înfruntat politicos bărbatul în halat cenușiu. Am trimis un ofițer după mituitor, să-i ceară niscaiva lămuriri. Organul de poliție s-a întors repede. „Cică banii sunt într-un frigider lăsat la reparat, așa i-a zis șmecherul ăsta, a refuzat să atingă bancnotele și să le bage în buzunar sau în sertar”, m-a luminat maiorul.  Să ne fi mințit oare pârâtorul ? Orice e posibil, ce control să ai asupra lui ? Niciunul, și oricum adevărul nu mai are nicio importanță juridică acum. De nevoie, am schimbat strategia. Colegul cu lampa și-a întețit la derută cercetarea prin toate colțurile locației, iar noi ne-am răspândit prin hală, să verificăm fiecare frigider. „Domnu’ procuror, am găsit  trei bancnote  aici !” m-a strigat  un partener cu uniformă. Dimpreună cu  doi martori asistenți și cu „penalul”  ne-am bulucit într-acolo. Cât de cât, ne-am revenit, măcar recuperaserăm banii. Ultravioletele au evidențiat cuvântul „MITĂ” pe hârtiile buclucașe ce nu ne mai foloseau acum la nimic, numai că abilul  suspect nega  senin orice implicare. Îl și favoriza contextul,  pe corp, pe haine și pe masa sa nu decelaserăm un firișor măcar de praf galben fluorescent… Ni se umpluse gura de fiere, într-atât ne necăjiserăm, dar, ca să salvăm aparențele, i-am ridicat documentele contabile și am ochit o nepotrivire între acte, un fals în termeni juridici. Orgoliul profesional decisese ultima mișcare, cum să capitulezi,  eram procuror, nu vreun revizor de cartier  cu cotierele tocite de rutină ! Întrucât flagrantul eșuase, l-am perpelit nițel pe șperțar până i-am aplicat o amendă administrativă pentru cealaltă infracțiune,  nădăjduind că astfel îl voi fi îndreptat în morala sa păstrătoare de reminiscențele micii corupții comuniste. Deh, să nu uite că l-au călcat procurorii…

Întâmplarea s-a petrecut în urmă cu trei decenii și lupta anticorupție de astăzi, compromisă de discursurile  politicianiste și de presiunile externe, în astfel de istorioare aproape amuzante își are originea. De la  ciubucul derizoriu s-a  ajuns la mite astronomice,  dovadă în plus că societatea capitalistă nu e în stare să funcționeze altcumva. Corupția, evaziunea fiscală, contrabanda și spălarea banilor sunt pilonii de rezistență ai acestei orânduiri profund viciată de demagogie. Explicația nu-i deloc complicată, Mihai Șerban ne deslușește în mare: „Dacă sistemul nu ar fi creat și întreținut de-a lungul timpului posibilitatea actelor de corupție și terenul propice  conflictelor de interese, nu am fi avut nici corupți, nici corupție. Însă, pentru a putea dăinui, elita trebuie să rămână invizibilă, fiind obligată să recurgă la figuranți (politicieni) pentru ocuparea pozițiilor de conducere, prin urmare au tot interesul să păstreze aceste tentații ademenitoare”[1]. Scurt și concis, ca o injecție de luciditate.

 

EPILOG

Recent, îndreptându-mă spre casă, în fața mea l-am zărit pe suspectul de demult. Ne-am  salutat  ca doi vechi prieteni, regăsiți după treizeci de ani. „Mă mai cunoașteți? ” s-a mirat el. „Și peste o sută de ani vă voi recunoaște, nu în  fiecare zi un procuror se întoarce cu coada între picioare de la un flagrant”, i-am  răspuns  zâmbind. L-a pufnit râsul și, iscodit  de mine, mi-a  mărturisit că s-a realizat  profesional în domeniul său, că are doi copii împliniți  și că soarta  i-a surâs. I-am  mulțumit  în gând lui Dumnezeu   că nu m-a lăsat să greșesc în acea zi de toamnă molcomă din 1990, altfel  omul de care  tocmai mă despărțisem ar fi fost  aruncat din rostul lui ce se vădise a fi vrednic, la urma urmei. Mă rog ca scurtul meu epilog să fie citit  cu atenție și cu multă minte de către magistrații mai tineri. Vrând-nevrând, va sosi o zi în care, pe stradă sau aiurea, se vor întâlni cu oamenii pe care i-au anchetat, i-au judecat… Să fie pregătiți să-i privească în ochi și să le strângă mâna. Iar nu să treacă pe celălalt trotuar și să se ascundă ca  niște hoți de destine. Ori chiar tâlhari, dacă nu asasini judiciari de-a dreptul…  Acela e momentul adevărului și ratarea lui echivalează cu punerea sub semnul întrebării a însăși carierei de magistrat !

––––––––––––––––––––––

[1] Mihai Șerban, Manifest. Cartea neagră a României