Diminețile arestate la domiciliu (cel mai adesea, ele, diminețile) mă trag tot mai greu înspre zi, înspre o reală stare de ireal și-nspre sentimentul că joc într-un film. Câte cadre mai tragem azi Don’ Regizor?, da’ Don’ Regizor nu-mi răspunde, ci mă lasă s-aud în căști sugestia din off că platoul de filmare e pregătit și mă așteaptă.

Pân’ s-ajung la el, într-o zi mi-a trecut prin cap să comit un gest de dizidență și de nesupunere. Așa cum -mă gândeam eu – Dinescu încerca să zică Partidului că și Moartea citește ziarul, tot așa – mă gândeam eu – mă pot extrage puțin din istorie și din mondiala frică de deces ca să mă contemplu puțin de sus, ca dintr-o moarte clinică în drum prin tunel, privind înspre pacientul aflat în comă istorică, figurant în filmul sfârșitului lumii.

Iar asta mi-am propus mai mult dintr-un soi de încăpățânare și vanitate și aviditate să nu scap momentul, să fiu atent, cât mai atent posibil, la fenta istorică ce mă provoacă. (Asta pentru că, înainte de cutremurul ăsta, am mai trecut prin altele două, ambele ratate -rateu ontologic- la vremea lor, și m-am trezit abia la a doua ori a treia lor replică. Dar ele-s paranteze, bune de deschis cu altă ocazie, de-o mai fi, cândva, altă ocazie.)

Revenind la moment, la fentă și la propria-mi îndărătnicie, mi-am zis că evenimentul ăsta îmi poate oferi o imensă șansă: să încerc să pricep, cât de cât, în sfârșit, cum se face și, mai ales, cum se scrie și se filmează istoria. Complicată misiune pentru că, din păcate, nu am acces nici la Regizor și nici măcar la Scenarist (dacă nu cumva o fi unul și același). Încerc însă să deslușesc măcar bucăți din scenariu, colțuri de șervețele precum acelea iscălite de actorii-bufoni de la Yalta, ia tu România, dă-mi mie Grecia.

Iar firimiturile astea de script sunt, din păcate, disparate și incoerente: versiuni zise „oficiale” peste teorii zise „conspiraționiste”, socoteli îngrijorătoare care numără morții peste statistici care ne zic că oamenii mai și mor pe lume, analize medicale peste rapoarte socio-economice, discursuri politice peste ordonanțe militare, imnuri pe străzi peste canțonete în balcoane, apeluri la solidaritate peste îndemnuri la răzmeriță. Dintre toate aceste fițuici care construiesc, ca un puzzle, istoria (ori, mai degrabă, istoriografia), aș extrage, totuși, una pe care o văd ca prețioasă pagină din scenariu. Când o să mă reîncarnez, peste câțiva ani lumină, ca arheolog, o să am șansa să mă uit la ea ca la o relicvă descoperită în mormântul lumii vechi, civilizația incașă, pardon!, civilizația încasă, bucată de istorie pe care stă inscripționată instrucțiunea „distanțării sociale”. În ea se află, intuiesc (posibil să mă-nșel, evident), intriga filmului.

Este instrucțiunea subordonată imperativului suprem al zilei, conservarea cu orice preț, chiar cu prețul vieții, a stării de sănătate fizică momentană. Sănătatea zilei de azi, sănătatea clipei, carpe diem, carpe sănătatem. Mâine poa’ să carpe-crape totul, după noi potopul. Iar dacă sună cumva Noe, să nu răspundem, zice Don’ Regizor, că nu știm dacă Noe poartă mască. Să-ncerce, eventual, pe fix, treaba lui.

„Distanța socială”, medicamentul miracol al cancerului de coronă. S-o păstrăm cu sfințenie, s-avem grijă de ea, s-o lustruim permanent, să ne închinăm la ea ca la icoana făcătoare de minuni, ca la cel mai prețios har care vine din altarul regizoral, salvarea salvărilor, binecuvântarea binecuvântărilor.

Să stăm, carevasăzică, departe unii de alții. Așa zice la script, la Foarte Noua Scriptură! Țineți departe! Izolează-ți departele ca pe tine însuți! Nu vă bucurați cu cei care se bucură, nu plângeți cu cei care plâng! Întru sănătate fizică (s-o prescurtăm „SF”) momentană, „valoare” unică sau, cel puțin, supremă.

Și, conform instrucțiunilor lu’ Don’ Regizor, când o să tragem primele cadre, să nu ne mai strângem mâinile, că strângerea mâinii nu mai înseamnă datul norocului, ci datul ghinionului. Să nu ne mai cuprindem în brațe, că îmbrățișarea înseamnă să ne conținem unul pe altul pentru trei secunde, iar virusul n-are nevoie de mai mult ca să ne spurce. Să nu ne mai atingem, nici măcar pe obrazul celălalt, că atingerile sunt microbolante. Să nu mai dansăm, că dansul ne-nveselește, iar veselia riscă să devină molipsitoare. Să nu ne mai sărutăm, că sărutul înseamnă deja afecțiune cu pasiune, afectare cu premeditare. Să nu ne mai privim, că privirea însăși poate fi virusată de temeri și de suspiciune. Și, remediu suprem, să transferăm toate iubirile, prieteniile, amicițiile și tovărășiile din zona „apropierii sociale”, marasm pestilențial și patogen, în „distanțarea socială” a mediului digital, aseptic și sterilizat. Să ne căsătorim on-line, cu holograme sau, la limită, cu noi înșine.

Pe urmă, în scenele următoare, să uităm de libertate, că -nu-i așa?- libertatea nu ține de foame, să abandonăm dreptul la intimitate, că nu avem nimic de ascuns, dreptul la neîngrădită expresie, că nu avem nimic de spus, dreptul la liberă mișcare, că n-avem unde a ne duce, nici măcar undeva „ca-ntre prieteni”, „ca-ntre băieți” ori „ca-ntre fete”. Să uităm de teatru și de cinema, de concert și de vernisaj, de stadion și de festival, de cafenea și de restaurant, de club și de carnaval.

Să nu mai învățăm și să nu mai muncim. Iar dacă vom fi cumva chemați la școală ori la muncă, undeva unde mai e nevoie și loc de-așa ceva, s-avem mare, mare grijă. Învățătorul să stea cât mai departe de școlar, doctorul de pacient, avocatul de client și frizerul de mușteriu. S-avem grijă ca bidineaua zugravului, cărămizile zidarului, lopata drumarului și strungul strungarului să fie toate atent dezinfectate înainte de orice atingere de o comisie de dezinfecție „special constituită în acest scop”. Iar mască să poarte și medicii și pacienții, și actorii și spectatorii, și fotbaliștii și arbitrii, și judecătorii și împricinații, și preoții și enoriașii. De măști o să se ocupe, evident, directorul de costume, știe el cum.

Prin respectarea tuturor acestor instrucțiuni, să pregătim terenul pentru următoarea secvență din filmul luptei SF cu „virusul ucigaș”. De la „distanțarea socială” (s-o prescurtăm, că tot se poartă, „DS”) să trecem la „ștanțarea socială” (s-o prescurtăm, că tot se poartă, fără a ne încurca în diacritice, „SS”). Un fel de transfer de la mască la vaccin, de la intrigă la anihilarea criminalului în „happy”-end. Și, în temeiul acestui transfer, să acceptăm ca toate relațiile și raporturile noastre de rudenie ori de afinitate, de iubire ori de prietenie, de colegialitate ori de amiciție, de partenariat sau de vecinătate, precum și toate întâlnirile și descoperirile viitoare, toate amorurile la primă vedere, toate flirturile și tatonările, toate, astea toate, să fie măsurate cu șublerul și instalate-n ștanță ca să fie corect decupate, secționate, șlițuite, perforate, instalate la distanța corespunzătoare și marcate cu eticheta corectă din fier roșu, plăsmuită în laboratoarele inteligenței artificiale și-ale tehnologiilor smart. Se ocupă Don’ Regizor, știe el cum.

Să facem, așadar, conform instrucțiunilor, pasul în Minunata lume nouă, minunata nouă normalitate… Uau, „distanțarea socială” ca pas de distanțare dintre lumi.

Stau și mă minunez de minunatul nou firesc și parcă nu-mi vine să cred. Lost in translation, repet papagalicește replica normei de „distanțare socială”, dar simt că limba-n care o recit mi-e complet străină, iar filmu-n care joc e mut. Îmi vine să-l caut pe Scenarist ori pe Don’ Regizor și să le zic că-n replica asta stă ditai nonsensul ori oximoronul și că trebuie, măcar la montaj, revizuită. Că, de la Aristotel citire, „omul este, prin natura sa, un animal social”. Că replica asta sună anapoda și pentru că oamenii simt, în mod autentic și fiziologic nevoia proximității, că apropierea socială este un organ vital al oricărei comunități și că lumea stă în minunea feței către față și a privitului în ochi, în forța partenariatului, în valoarea și frumusețea comunicării, empatiei și comuniunii, în căldura zâmbetului, a râsului și a umorului. Pe scurt, în naturalețea și-n legitatea co-existenței laolaltă, ca de la om la om, ca de la suflet la suflet, ca de la umăr la umăr.

Că, oricât de valoroasă o fi sănătatea fizică momentană, ea nu merită prețuită într-un fel în care să ne pericliteze integritatea mintală și sufletească de viitor. Iar ultimele două depind ca de aer de căldura familiei și spiritul prieteniei, de gălăgia copiilor și de jocurile din curtea școlii, de freamătul străzii și de muzica orașului, de aniversările de sâmbătă seara și de slujbele de duminică dimineață, de spectacolul de teatru și de atmosfera de la cinema, de îmbulzeala de la stadion și de zbenguiala colectivă de la concert, de  berea cu băieții și cafeaua cu fetele…Ele depind de aparatul de oxigen numit „apropiere”, „comuniune”, „societate”, spuneți-i cum vreți.

Aș da orice să mă pot extrage din filmul ăsta și să cer lu’ Don’ Regizor un transfer într-o altă ficțiune. De exemplu, mutarea pe o plajă cretană, solară și aridă, unde să mă văd de sus cum alerg eliberator pe malul mării înspre cei doi dansatori de sirtaki, să mă agăț avid de umerii lor, să le învăț pașii, c’mon my boy, let’s go, again, să le simt transpirația și euforia și entuziasmul și să-l aud pe Zorba întrebând lumea întreagă dacă a văzut vreodată vreo prăbușire mai măreață. După care, să-l văd pe Zorba invitând lumea întreagă la dans.

(Textul, splendid și  subtil, a fost preluat,  cu acordul autorului, de pe blogul său – http://florentintuca.ro)