Am fost fiul gliei mele

Și, ca tatăl meu, român,

El s-a dus, senin, la stele,

Eu, pe-aici, încă rămân

 

Să mai simt în piept alintul

Vântului din lunca verde,

Să-mi pierd ochii în argintul

Lacului ce-n stuf se pierde,

 

N-am râvnit în veci la cerul

Altui loc din lumea largă,

Dar, în schimb, sunt dur ca fierul

Când încearcă să îmi spargă

 

Pieptul venetici de-aiurea,

Să-mi ia ei, pe mai nimica,

Râul, țăr’na și pădurea,

Și să-mi deie, la schimb, frica;

 

Zău? Ascultă, măi străine,

Dacă asta ai în gând,

Mor aci, de gât cu tine,

Și cu toți ai tăi, pe rând,

 

Știu că-s boaite trădătoare,

Care, pentr-un pumn de-arginți,

Şi-au pus glia roditoare

La mezat, cu-ai săi părinţi,

 

Dar cum totu-,n lumea vastă,

Se plătește negreșit,

Va ajunge gloata proastă

Să trăiască din cerșit;

 

Ci eu, colțul meu de pâine,

Fie chiar și mai amar,

L-oi păzi de colți de câine

Până când am să dispar

 

Hăt, în cel noian de stele,

Unde spirit am să fiu,

C-am fost fiul gliei mele

Și român, din tată-n fiu…