În lumea strictă și concretă
În care mor intermitent,
Sunt doar un ins pictat cu cretă
Pe caldarâmul de ciment;

Mă străduiesc să par că încă
Mai mișc în van câte-un oscior,
Dar mă apasă ca o stâncă
Acest concret asurzitor;

M-am tot zbătut prin el ca prostul
Și nici c-am înțeles defel
Care fu sensul, care rostul
Acestui martiraj tembel;

Am fost celulă increată,
Apoi metempsihotic gând,
O vorbă goală, o erată,
Un strop de rouă, picurând;

Atât, iar restul – aparență,
Și mers pe brânci și multă silă,
Apoi o lungă dizidență
La-ncredințarea infantilă

Că lumea-n care-am ars ca jarul
Ar fi, în sine, vreo ispravă,
Ca, la final, să sorb paharul
Plin cu fatidica otravă!

Și, iată, am rămas o urmă
Ce-i scrijelită pe asfalturi,
O pasere în suflet scurmă
Și mă tot trage spre înalturi;

Aș vrea să pot, ăst trup de cretă,
Încet, să mi-l desprind din rama
Unde o mână indiscretă
Mi-a desenat cardiograma,

Dar sadica scrijelitoare
Mă ține prins pe piatra dură –
Aștept o ploaie cu mult soare,
Poate mă spală de tortură…