Un personaj din romanul chilianului Roberto Bolaño – 2666 -, povestește despre atmosfera din perioada postrevoluționară, după ce poporul sovietic cucerise puterea:„Vorbește de Lev Kamenev. Îl menționează  împreună cu multe alte nume pe care Reiter nu le cunoaște. Și vorbește despre vizitele sale în diverse case din Moscova, prieteni care se presupune că îl ajută și pe care Anski, din precauție, îi numește ca numere, de exemplu azi am fost acasă la 5, am băut ceai și am vorbit până după miezul nopții, apoi am plecat pe jos, trotuarele erau acoperite cu zăpadă. Sau, azi m-am întâlnit cu 9, mi-a vorbit  de 7 și pe urmă a început să divagheze despre boli, dacă e bine sau nu să se găsească un tratament contra cancerului. Sau, în după-amiaza asta l-am văzut pe 13 în metrou, fără ca el să mă vadă, eu picoteam stând pe bancă, și lăsam treburile să treacă,  iar 13 citea o carte pe banca de alături, o carte despre oameni invizibili, până când a venit metroul lui și atunci s-a ridicat, s-a urcat, fără să închidă cartea, deși metroul era plin. Și mai spune: privirile ni s-au întâlnit. Sex cu un șarpe”.

     Mai apoi, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, zidurile Vienei  erau pline cu afișe pe care cineva scrisese „Feind hört mit”.1 Adică „Dușmanul te ascultă !” România nu este în război, astfel de afișe lipsesc… și atunci de ce toți suntem înnebuniți de teamă că dușmanul  ne ascultă ?

    Asemenea muscalilor contemporani cu Stalin și Lenin, noi, românii, vorbim cifrat, interlocutorii nu mai au nume, ci porecle ori cifre. În URSS, în timpul deviaționiștilor fel de fel,  cucerile populare trebuiau apărate cu orice preț, cine se încumeta să discute despre drepturile omului ?

      Aidoma  și-n anii războiului mondial, totul era permis.

     Dar ce scuză există  azi, când orișiunde ni se repetă că suntem un stat de drept, iar libertățile nu sunt chiar un moft ? Cum de s-a ajuns aici ? Îmi este și teamă să răspund, dușmanul mă ascultă !

     Și totuși voi răspunde, prin ceea ce spunea Gustave Flaubert despre  atmosfera din vremea ducelui de Bretania,  Ioan al V-lea cel Viteaz (1338-1399): „Era timpul când triumfa ura ! Când urai atunci pe cineva, când îl răpeai pe neașteptate sau îl  prindeai în vreo capcană prin trădare, când îl aveai în sfârșit, puteai să-l simți murind pe îndelete și după plac, în fiecare ceas, în fiecare clipă, să-i numeri neliniștile,  să-i bei lacrimile”.

     Doar ura să lege toate tablourile desenate mai sus, ori de vină este proasta alcătuire  a omului, turbarea care-l cuprinde în clipele de prăbușire colectivă în animalitatea originară ?

                                                  *

       „O clipă și-a imaginat o balanță, asemănătoare  balanței pe care o ține în mână Justiția  oarbă,  doar că  în loc de două talere, această balanță avea două sticle sau ceva ce semăna cu două sticle. Sticla, s-o numim așa, din stânga era transparentă și plină cu nisip  din deșert. Avea tot felul de găuri pe unde se scurgea nisipul. Sticla din dreapta era plină cu acid. Asta nu avea nicio gaură, dar acidul mânca sticla pe dinăuntru”. Metaforă mai sugestivă pentru justiție  nici că putea nimeri  mai inspirat  Roberto Bolaño ! Pe de o parte, nisipul, oamenii adică, firicele nesemnificative  risipite prin găurile articolelor și alineatelor de legi. Grăunțe dintr-un deșert fără vârstă și fără margini… Pe  de altă parte, acidul,  otrava sistemului născocit ca mijloc de  opresiune și răzbunare. Acid care, cu timpul, va distruge sistemul aparent inexpugnabil.

                                                 *

       Ștefan Andrei scrie în jurnalul său despre „Oamenii care nu pot să se abțină de a deveni persecutori când încetează să mai fie persecutați”. Astea sunt cele mai primejdioase vietăți, îndeosebi când devin magistrați.

                                                  *

       „Apropo de o celebră arestare. Când  au intrat în casă, agenții i-au spus lui Argetoianu: «Nea Costică, hai să mergi, că ți-a venit și dumitale rândul». Noapte fiind, cu căciulița de lână cu care dormea pe cap, Argetoianu le-a spus: «Da´ slab mai este regimul ăsta dacă îi este frică și de un bășinos ca mine !»” Scena e povestită de Ștefan Andrei în Jurnal din închisoare, volumul I. Astăzi se întâmplă așijderea, numai că bășinoșii, de cum intră pe holurile parchetului,  se și reped să iscălească delațiuni…

*

       Profesorul Gheorghe Mencinicopschi iese din pușcărie, a fost liberat condiționat. La porțile jilăvite, banda de necrofagi  a televiziunilor de știri,  imberbi înarmați cu microfoane și camere de filmat, folosite ca bâte și șurie mediatice. „Ați mâncat bine, sau măcar decent ?” îl insultă pe septuagenarul abia pășit în libertate o toantă, reporter de smârc. Aș sparge televizorul, de unde atâta cruzime și  cretinism la tinerii ăștia posedați de ură ?

                                                  *

      Se vorbește  de atâția ani despre modificarea Constituției României. S-au făcut și comisii  parlamentare, politicienii s-au umflat în pene și ne-au promis câte-n lună și-n stele.

      Dezbaterile astea trimit la Solon. Cândva, cineva l-a întrebat pe atenian care este cea mai bună constituție. „Pentru cine ? Când ?” a găsit de cuviință să  răspundă înțeleptul. De aceea Solon este nemuritor.

                                                  *

       „Un ministru al Poliției este un om care se amestecă mai întâi în problemele care îl privesc și apoi în cele care nu-l privesc”, a  remarcat Talleyrand, referindu-se la Fouché. La noi, după 1989, dar și înainte, miniștrii de Interne au făcut taman invers, pretextând demagogic că sunt mânați de… interesul național.

                                                  *

       Mă uit la un coleg aflat la bară,  chiar în fața mea. Pledează extrem de afectat. Parcă ar fi pe scenă, este atent  la fiecare gest,  rotunjește cuvintele într-un fel care îl face caraghios. „Fără îndoială, acest om s-a studiat mult”, repet în gând, asemenea lui Talleyrand.

                                                  *

      Umanismul, el singur, e în stare să ne vindece de turbare. Altminteri, vom rămâne o haită de fiare sălbatice însetate de sânge, unele deghizate în magistrați.

 

 

 

1Virgil Gheorghiu – Ispita libertății, memorii