Sunt avocați și avocați, oameni și oameni. Dar, cei mai faini sunt OAMENII-AVOCAȚI, aceia care știu să apere și să spună povești în același timp, aceia care se prind în capcanele vieții pentru că știu că numai așa vor învăța lecția, aceia pe care nu te mai saturi să-i asculți sau să-i citești. Un astfel de „personaj” este și avocatul Marian Nazat.

Într-un interviu exclusiv Avocatura.com, acesta ne-a dezvăluit de unde pasiunea sa pentru filosofie, care este cel mai util sfat primit în viață și ce sfat ar oferi el celor care se pregătesc să ia calea avocaturii.

O discuție memorabilă, cu lecții ascunse în fiecare răspuns.

1. Domnule avocat Marian Nazat, sunteți renumit pentru consistența pe care o aduceți fiecărei discuții. De unde această pasiune pentru filosofie?

– Mă flatați, fiindcă până azi n-am aflat că am asemenea renume ! Mai ales că nu  mă prea dedau discuțiilor…. Dar să nu mă  răsfăț mai mult decât trebuie,  sper ca părerea dumneavoastră  despre  mine să rămână  și după interviul început acum.

Pasiunea pentru filosofie încolțește întotdeauna în momentul în care omul  se trezește singur într-o lume ostilă. Și prins în acest clește, el își pune  niște întrebări  firești: Cine  sunt ? De ce sunt așa și nu altcumva ? De ce soarta îmi este potrivnică ? Ce este dincolo de aparențe ? etc. Devii  fără să vrei o „trestie gânditoare” în  bătaia furtunilor lăuntrice. Te frămânți, te căznești să-ți răspunzi, iar asta te sleiește de energie,  te face  vulnerabil  în ochii celorlalți. Fragil, dar înțelept ! Merită oare târgul ? Cei mai mulți te iau în tărbacă, ești transformat în ținta ironiilor tuturor și te miri  revoltat  cum de a fost posibil, de pildă,  ca, la decesul lui Descartes, o gazetă din „Hexagon”  să anunțe că „A murit în Suedia  un prost  care spunea că  poate trăi în timp ce gândește” ?

Filosofii sunt produsul propriilor lor nefericiri, cele mai multe resimțite  în copilărie. Adâncirea  și zăbovirea în cugetare reprezintă un fel de silnicie a firilor introvertite mușcate de șarpele îndoielii. Suferința prichindelului  scormonitor în grădina condiției umane anunță filosoful de mai târziu. Și dacă ai șansa întâlnirii în adolescență cu scrierile  decisive, despicatul firului  în  patru capătă contur și oareșce metodă.

Pașii aceștia  i-am urmat și eu, voiam să fug de o realitate ce nu-mi convenea. M-am pomenit mirându-mă și mi-a plăcut. La tinerețe, vreo șase ani, m-am ciocnit  zilnic cu moartea. Moartea altora, desigur. Nenorocita mă privea dintre filele dosarelor cu omucideri și atunci  m-am întrebat mai abitir:  Ce este viața, la urma urmei ?Prefer să nu vă spun ce-am descoperit, v-aș întrista.

2. Cât de filosof ar trebui să fie un avocat?

–  Cât să priceapă,  resemnat, că totul este  decis deja în „câmpul tactic”. Și să-și accepte mai lesnicios eșecurile tocmite prin odioasele „protocoale”. Un avocat foarte bun însă nu trebuie să fie și filosof. Cu cât e mai reflexiv, cu atât pierde din vedere pragmatismul naturii umane. Înțelegerea exactă  a lumii nu te duce automat la succes. Iar avocatul trăiește exclusiv din succesul profesional, pe când filosofii se prăpădesc de foame…

3. Spuneați în materialul scris cu ocazia Sărbătorilor Pascale că vă place povața Sf Augustin – „Iubește și fă ce vrei!”. Ce iubiți dvs. cel mai mult la viața pe care v-ați construit-o și cât de mult ați făcut ce ați vrut de-a lungul timpului?

– O corectură  vă  rog să-mi permiteți ! Nu eu mi-am  construit viața, ea m-a construit pe mine, căci  nu-ți alegi nici părinții, nici  locul ori timpul în care să te naști. Am încercat doar să mă adaptez implacabilului, fatalității, atât. Jaques fatalistul, personajul diderotian, mi-e și acum dascăl sever și șugubăț. De aceea, n-am putut să fac tot ce aș fi vrut, mă împiedicau marginile fixe ale  intervalului de viață  căruia îi fusesem hărăzit. M-am străduit, așadar,  să mă simt liber între capetele  segmentului existențial predestinat și de aici senzația că am făcut  tot ce mi-am dorit.

Ce iubesc cel mai mult ? Iubirea însăși: iubirea de frumos, iubirea de bunătate și armonie,  iubirea  de adevăr,  iubirea de carte, de muzică, de natură, iubirea de Dumnezeul neînregimentat credințelor  religioase. Cu alte cuvinte, ale recent dispărutului Radu Beligan, „Iubește orice, dar numai iubește!”

4. Care este cel mai bun sfat pe care l-ați primit până acum în viață și de la cine anume?

– Să nu  dau sfaturi !, dar nu știu dacă  l-am citit undeva sau chiar mi l-a zis  cineva. Țin minte însă  vorbele rostite  de tata-mare, țăran mintos din Islazul teleormănean: „Să fii domn nu-i de mirare, să  fii om e lucru mare !” Și de atunci îmi repet mereu în gând vorbele lui, în încercarea  de a mă păstra până la sfârșit OM.

5. Care este cel mai util sfat pe care l-ați putea oferi dvs. acum celor care se gândesc să ia calea avocaturii?

– Mi-ați adus aminte de sfaturile primite de la un coleg mai vârstnic în momentul intrării mele în breasla tămăduitorilor din „leprozeria penală”. Ei bine, am fost sfătuit două lucruri. Primul, orice dosar amânat nu e o cauză  pierdută ! Al doilea, cheamă-i la birou pe clienți la aceeași oră, să vadă cât ești de ocupat ! Le-am nesocotit pe amândouă, bineînțeles.

Revenind  la întrebare, le-aș recomanda să-l citească, mai întâi, pe Petre Pandrea. Apoi, să-și caute un Maestru de la care să învețe arta  de a convinge judecătorul că adevărul  judiciar e o noțiune relativă, ce nu poate fi concepută în  afara probelor. Și, nu în ultimul  rând, să fie un bun încasator și să se ridice repede de la  podea, altminteri va fi scos din joc.

Odată, un judecător pensionar mi-a șoptit  ceva care m-a luminat definitiv: „Justiția  e ca apa, rupe doar acolo unde digul este slab.” Dacă aș fi tânăr jurist, de la acest adevăr aș pleca în alegerea carierei.  Culmea, tocmai vă spusesem că nu-i deloc politicos să dai sfaturi…

6. Un „avocat-scriitor”… Cât de creativi credeți că mai sunt avocații zilelor noastre? Vă întreb pentru că, sincer, de-a lungul celor 3 ani de jurnalist în lumea avocaturii mi-a fost destul de greu să fac avocații „să vorbească”. Ce fel de subiecte mai pot trezi pofta de „povești” a avocaților?

– Poate că nu ați  fost suficient de abilă să-i  stârniți,  sau  poate că nu i-ați nimerit pe „avocații-povestași” ! Eu cunosc câțiva cu experiențe  interesante, fabuloase pe alocuri, ale căror istorioare de viață sunt  captivante și exemplare. Pe  trei dintre ei i-am nemurit  în volumul de interviuri Lumea de azi: Viorel Roș,  Ioan Panaitescu și Freddy Gârbaci. Pe alții îi găzduiesc adesea pe blogul meu  – www.mariannazat.ro. Important  este să-i scoateți din sala de judecată și din dosare, din senzaționalul facil al  breaking-news-urilor de zi cu zi. Din păcate, lumea de azi a avocaturii,  ca și celelalte  lumi, nu mai au  savoarea celor de demult. Se trăiește pe repede-nainte, cu genunchii la  gură și cu ceasul la tâmplă.  Fast life nu-i defel fastă, în ciuda fastului strident  cultivat pantagruelic de consumerismul deșănțat. Graba strică povestea ! Pe de altă parte, oamenii citesc tot mai puțin, cultura generală  a dispărut  din educația generațiilor recente.

Cât despre  creativitatea avocaților, puține de zis. Câtă creativitate îți mai permite „statul-vertical” pe un  culoar stabilit prin  protocoalele rușinii ? Așa că  mă îndoiesc serios că pe coridorul  cu pricina  îi mai arde cuiva de povești. Cel mai la îndemână astăzi este basmul  cu siguranța națională și cu statul de drept, depănat  la ceas de seară de „haștagiștii” fanatici.

7. Dacă ar fi să asociați o carte îndrăgită de dvs. cu lumea avocaturii care ar fi aceea?

Paraclet, cartea prietenului și colegului meu Freddy Gârbaci. Admirabilă și tulburătoare. Prostioarele  alea apărute peste ocean îmi sunt indiferente, maculatură pentru îndoctrinarea unora. Oricum, nu mă dau în vânt  după o astfel de lectură.

Lumea avocaturii apare și în volumele mele, îndeosebi în Jurnalul banalității –  nefardată, crudă, pitorească, pestriță.

8. Cât de bine simțiți că ceea ce scrieți „nu lasă buruienile să crească”?

–  Atât de bine încât  abia mă mai zăresc dintre buruieni. Petre Pandrea (alt avocat-scriitor, un destin tragic, dar prea puțin  cunoscut)  a simțit-o și el, dovadă e citatul, așa încât m-am  liniștit, nu sunt eu primul caraghios care se avântă cu stiloul spre morile de vânt. Noroc că sunt și consecvent…  Recunosc, scriu, în primul rând pentru mine, să nu cumva să mă astupe bălăriile. Ați observat ce dezolante și respingătoare sunt spiritele îmburuienate ? Ele sunt imaginea ratării umane.