Alaltăieri, ministrul Justiției a prezentat propunerile de modificare a legilor privind statutul judecătorilor și procurorilor, organizarea judiciară și Consiliul Superior al Magistraturii.

   Deocamdată, voi face observații doar pe marginea a două propuneri, urmând ca pe  parcursul zilelor următoare să mă aplec și asupra altora.

   Condițiile de admisibilitate pentru intrarea în magistratură (vârsta minimă de 30 de ani și 5 ani vechime într-o activitate,  profesie juridică reglementată de lege)

La prima vedere, pare o măsură binevenită, pare doar, căci  lucrurile sunt infinit mai complicate. Sigur, știm cu toții că dușmanul cel mai mare  al magistratului e lipsa de experiență, propria sa tinerețe. Numai că prin instituirea  limitei de vârstă și vechime se pierd din vedere alte detalii. Să le luăm pe rând. Termini facultatea pe la 23 de ani și trebuie să mai aștepți, iată, vreo 7 ani ca să poți susține examenul  la INM. Ce faci în această  lungă și decisivă perioadă ?, e musai să te întrebi. Încerci să accezi în avocatură, alt examen teribil. Dacă îl promovezi, există  două variante: îți place, câștigi bine și îți încropești un cerc de relații atractiv, situație  în care nu te interesează cariera de  magistrat.  A doua variantă: nu-ți place, asiguri asistență din oficiu, onorariile  sunt neîndestulătoare, acumulezi frustrări uriașe. Visezi să ajungi procuror sau judecător ca să-ți răzbuni anii de umilință.  Și mai e ceva – în avocatură te poți alege cu „proaste obiceiuri” (program flexibil, libertate de opinie și nu numai), incompatibile cu profesia de magistrat, care înseamnă un anumit tip de educație, de caracter,de moralitate…

Există posibilitatea să intri jurist pe ici-colo, numai că în curând vei învăța lecția comodității, și competiția te va speria. Vei deveni un biet lefegiu, cu program de lucru redus și cu nesemnificative   responsabilități.

Apoi, să nu omitem faptul că pe la 30 de ani individul e prins  în vârtejul problemelor familiale, griji mari cu copiii mici. Și cum să te mai omori cu învățatul când prichindeii te cară cu ei ba la teatrul de păpuși, ba la piscină, ba la parcul de distracții, ba la mall…?

Prin urmare, la examenul de admitere în magistratură riscăm astfel să avem fie frustrați declarați, fie delăsători cu experiență, fie inși anume orientați…

Mergem mai departe. După cursurile de la INM, absolventul, cu vârsta minimă de 32 de ani !, va păși în stagiatură și-și  va face o socoteală simplă – până  la o pensionarea anticipată mai am vreo 18 ani. Așa că se va întreba firesc: când le voi face  pe toate ? Când să învăț meserie, când să-mi strâng o brumă de cheag și să asigur copiilor  nu numai un prezent sigur,  dar și un viitor rezonabil, când să mai trăiesc, când ? Iar de la angoasele astea existențiale își va vulnerabiliza statutul, va deveni o țintă facilă pentru cumpărătorii de influență, mult mai abili și mai potenți financiar și relațional. Sau va accepta compromisuri majore pentru a urca mai repede pe scara ierarhică, ori pentru a intra în grațiile vremelnicilor șefi. Unde mai pui că pe la 32 de ani pasiunile se cam sting, individul își domolește focul interior, îmblânzit de corvezile, multe și nesuferite, din viața de zi cu zi. Or, magistratura presupune, în afară de har, pasiune, entuziasm, care sunt atributele, nu în exclusivitate, ale tinereții  !

Soluția propusă acum poate gripa magistratura neoașă, o poate infesta  pe termen lung cu inși mediocri,  fără  vocație, niște inși cu mentalități  de funcționari. Prin urmare, e de reflectat, trebuie găsit altceva, pârghii în interiorul instituțiilor în discuție pentru corijarea „excesului de tinerețe”, de pildă.  Am mai spus-o, nu mi se pare o idee fericită  ca  viitorii procurori și judecători să urmeze aceleași cursuri, pentru că așa se naște obscenul și sinucigașul „parteneriat”, pe care capii Justiției dâmbovițene l-au mai actualizat o dată deunăzi.

Procedura de promovare a judecătorilor și procurorilor

În realitate, discuțiile aprinse iscate de proaspăta propunere dovedesc iarăși că bătălia pentru controlarea Justiției noastre  este o chestiune de viață și de moarte pentru politicienii  români. O bătălie pentru desemnarea legală a celui ce va avea în mână, iar nu la mâini !, cătușele, restul e propagandă… Oricare  ar fi soluția, ea nu va împăca toate  forțele de pe scena actuală, iar gardienii democrației de pe caldarâmul Piața Victoriei vor rezista nătâng fără să  știe de ce…

Criticii actualei propuneri vor zbiera că ministrul Justiției este un om politic, de parcă președintele țării ar fi marțian… Aparent, propunerea de numire a șefilor de parchete, plecată de la cele două secții ale CSM, îndeplinește exigența reprezentativității, deoarece membrii acestui organ colegial sunt emanația corpului de magistrați. Sigur, se va obiecta că în ultimii ani Consiliul a fost transformat ba într-un  mini-parlament, deci cu evidente apucături politice, ba într-un mini-serviciu secret… Însă meteahna asta ține de oamenii de acolo, instituțional, soluția n-are veun viciu.

Cât privește  vechimea, criteriul  mi se pare în ordine, deși mulți vor strâmba din nas: de ce 7 și nu 5 sau 8 ? Sau de ce 10, 15 și nu 8 ori 12 ?

Oricum, să ne păstrăm  cumpătul, am asistat la atâtea minunății în aproape trei decenii de „desmădulare”  a României, încât privesc cu detașare reacțiile unora sau altora, fiecare  în funcție de interesul ce-i poartă fesul. În realitate, niciunuia  dintre ei nu-i pasă, de fapt, de buna înfăptuire a justiției, ci  de găsirea mijloacelor aparent legale de a o samavolnici pe mai departe. Pe de altă parte, am văzut de atâtea ori că legile se schimbă cu iuțeală nemaipomenită,  așa că, dacă vor fi votate aceste propuneri, modificarea lor va fi „prioritatea  zero” a viitorului executiv ori legislativ. Și, slavă Domnului, avem o tradiție prodigioasă în a  legifera prin ordonanțe de urgență…