Martorul stă în picioare și răspunde la întrebări. Mă uit peste datele sale de stare civilă. Este tânăr, s-a născut în 1984, adică e de-o seamă cu fiu-meu. A absolvit Istoria și lucrează în domeniu. Deodată, aud un strigăt și zgomote ciudate în jur. Ridic alarmat privirea și îl zăresc  pe bărbatul din fața mea  cum se prăbușește pe spate și se izbește cu capul de pardoseala rece de marmură.  Aidoma  unui copac tăiat. Țeapăn  și inert, niciun gest de împotrivire.  Ne ridicăm  cu toții, în sală s-a lăsat o liniște apăsătoare și vinovată, aproape sufocantă. Sărim să-i  acordăm primul ajutor. Martorul zace nemișcat, are o culoare care mă sperie. Îmi trec prin minte gânduri sumbre… Într-un târziu deschide  ochii  și clipește speriat de moarte. Răsuflăm ușurați. Îl întreb  dacă știe  unde se află. Habar n-are. Nu e în stare să lege două cuvinte. Îl așezăm pe un scaun și chemăm ambulanța. După investigațiile primare, pacientul pleacă spre spital, legat fedeleș de scaunul cu rotile.

Din nefericire, scena nu-i singulară. În  urmă cu câteva luni, o fostă colegă și-a pierdut conștiența în vreme  ce era audiată ca martor. Și atunci  m-am aflat la câțiva pași de locul blestemat, împroșcat cu sânge, mi-e cu neputință să  uit scena aceea de coșmar. Mai înaintea ei, un bătrânel s-a scurs pe dușumea și destui ne făceam semnul crucii…

Cât încă  nu este  târziu, președinții instanțelor  de judecată ar trebui să  dispună  ca pe durata audierii, inculpați  și martorii să  șadă pe scaun. Așa cum se întâmplă, de pildă,  la Înalta Curte de Casație și Justiție în ședințele  a două completuri. Ar fi nu numai un gest de  normalitate, de civilizație, ci și unul preventiv,  care  să-l pună la adăpost pe judecător de o eventuală  răspundere, penală sau civilă, în cazul decesului persoanei interogate. Altminteri,  nicăieri, în lumea spre care tindem măcar declarativ, justițiabilii nu rămân  în picioare în fața pretoriului. Cei din Occident  au observat, probabil, că în momentele  de puternică emoție, omul se rătăcește cu firea și clachează fizic și psihic. Chiar este nevoie să se petreacă o tragedie pentru ca abia apoi să se intervină prin măsuri într-atât de firești ? Asta nu va însemna o atingere adusă prestigiului judecătorului, nici pomeneală ! Solemnitatea ședinței nu presupune și umilirea celor de dincolo de sacrosanctul pupitru, mai ales că audierile pot dura cogeamitea…