După instaurarea dictaturii carliste și până la 23 august 1944, Petre Pandrea a pledat în fața curților marțiale în cauzele muncitorimii antifasciste. Preceptul său ? Cel biblic – „să fii mai inteligent decât șarpele și cu inima curată ca a porumbelului”. Ne-o spune în interviul din Lumea de mâine1, o carte  pe nedrept uitată.

Eu am prins alte vremuri ca avocat, însă inima n-am reușit să mi-o păstrez curată. E cu neputință, o maculează prea zilnica (și silnica !) trudă la bară, ori în  gârliciul beciurilor jilave. Fiindcă, în relația cu clientul, „principalul este captarea confienței. Să te simtă dedicat trup și suflet cauzei sale (să te aiba la îndemână la telefon pentru consultații și termene), să fii în compasiune cu suferințele sale: ești tehnicianul și preotul clientului.  Clienții sunt copiii și prietenii avocatului. Ai grijă de ei, ca de copii, mângâindu-i și certându-i ușor câteodată. Sunt prietenii tăi prețioși, fiindcă ei îți dau gloria, pâinea și autonomia personalității.

În principiu nu se iau aconturi. Chiar se subvenționează clientul. Dai cu suta și iei cu mia, înapoi !…

În mod curios, am observat că avocatul care se suie prea  mult pe scara socială (ajunge profesor ori ministru, de pildă), începe să piardă din clientelă sau clientul vine pentru trafic de influență. Pierde avocatul, fiindcă infractorul sau împricinatul în suferință se intimidează de onorariul aparent scump și de Iipsa de timp a avocatului (cancerul meseriei) sau îi cere Iucruri maloneste”.2

Mda, aici am niscaiva obiecțiuni. Profesorul sau ex-ministrul are căutare, clientela aleargă după ei, aparența de competență seduce dintotdeauna. „Cumva procurorul sau judecătorul n-a fost studentul dumneavoastră ? Cumva  le-ați fost îndrumător de doctorat ? Cumva i-ați pus cândva în funcție, i-ați sprijinit în carieră ?”, întreabă justițiabilul, direct sau mai puțin direct. Și cum să-l judeci aspru, asupra lui lucește iataganul justiției  celei oarbe și dure ! Libertatea nu are preț  și numai cine n-a cunoscut spaima asta își permite să se joace de-a inchizitorul. La naiba  cu oamenii fără păcate, sunt cei mai primejdioși judecători ! Omul nu e deloc înger, dimpotrivă – un produs al familiei și societății, de la care s-a contaminat  cu microbii epocii. În sinea lui, orice pretendent la cazierul judiciar  urmărește  un scop malonest, să nu fim  ipocriți ! Starea naturală a individului nesocotește scrupulele, le ignoră cu desăvârșire, din lipsa alternativelor, nu de altceva !

Altminteri, „Pentru a profesa avocatura cu succes respectivul candidat trebuie să fie cazanier. Să fie permanent prezent, zi și noapte, ca medicul de prim-ajutor, în confesionalul și laboratorul său. Viața ți-o petreci între dosare, cărți și manuscripte. În două ore s-a terminat Tribunalul. Trebuie să fii permanent acasă, lângă telefon, să te găsească oricând (vorbesc după ce ți-ai încropit o clientelă). Avocații de club (pocheriști sau politicieni pasionați), mor cu toții săraci. Cultivi – eventual – relații (și pleci de-acasă) numai în legatură cu profesia. Secretarii sunt utili în momentele de forfotă, dar nu sunt indispensabili.

Sunt chiar pernicioși prin limbuție (avocatul este domnul care știe să tacă sau să vorbească anumite adevăruri și el vorbește de predilecție asupra și în jurul diversiunilor) și prin invitație la lenevie a  «maestrului»”.

Între timp, lucrurile s-au schimbat, în cele două ore de la tribunal abia dacă reușești să amâni un dosar… Sunt  zile bicisnice când  intri dimineața în sala de judecată și ieși spre miezul nopții, ca un „cazanier” modern, aflat degeaba lângă  cazanele în care sunt fierți corupții statului de drept…

 S-au dus vremurile în care „Avocatul român, ca toți avocații din țările semicoloniale, poate fi un mandarin (nițel cinic), care lucrează  ca intermediar (mai mult sau mai puțin onest) între poporul asuprit și statul asupritor. Avocatul e patrula poporului, trimisă în luptă, avangarda eroică și vicleană, care nu se predă niciodată și nici nu se intimidează de tiranii regimurilor”.

Poporul nou nu mai are nevoie de „patrulă”, își ajunge sieși, și, de dorește, oricând se poate ridica împotriva asupritorului. Astăzi, norodul e chiar rețeaua de socializare… Iar hotărârea judecătorească se pronunță în numele… MCV-ului și al statului mafiot (Băsescu dixit !), avocatul s-a transformat în obiect de decor. Ori în unealta satanică a acuzării, în  trena căreia a intrat voluntar ca anexă odioasă întru sporirea  numărului de delatori pe cap de locuitor. Mulți dintre colegii mei au renunțat să patruleze printre articolele și alineatele Codurilor penale, de dragul pasului de defilare  bătut obedient chiar în fața autorităților discreționare. S-au înclinat la picioarele tiranului vremelnic – abuzul -, uitând că  acuzatorul trebuie să răstoarne prezumția de nevinovăție prin probe, iar nu apărătorul s-o anuleze prin înțelegere ocultă cu anchetatorul.

Găsesc apoi ceva în interviul olteanului din Balș, cu destin atât de dramatic, o mărturisire surprinzătoare: „Nu sunt un retor, ci un tehnician conștiincios”. Cum adică,  omul acesta, caracterizat de Dinu Săraru3 ca fiind un „personaj extraordinar”, care „Vorbea de stingea lampa” și stârnea hohote de râs nu era retor ?

Ei, bine, fostul cumnat al lui Lucrețiu Pătrășcanu își declamă crezul său profesional: „Mă interesează salvarea clientului prin ușurarea muncii judecătorului. Fac tehnică pură și știință criminologică…

De aproape opt ani trăiesc într-un ritm de acută trepidație profesională și de lectură de dosare cu întâmplări senzaționale, de conversații șoptite, de duhovnicie a sufletelor estropiate sau numai în criză. În loc să scriu trei articole de gazetă în 24 ore, scriu trei memorii juridice în sistem tayloric și am avut cel mai mare coeficient de achitați. Sunt mulțumit de acești 8 ani.

 Am încercat să fac din avocatura mea o feerie cotidiană a apărării și să fac – pe cât posibil – educația infractorilor mei. Am jecmănit pe cei bogați, dar o treime a fost gratuită. Nu lucrez după stilistica franceză a retoricii, ci după metoda germană a memoriilor și analizelor, având drept unic scop salvarea  clientului, fiind – uneori – reticent cu adevărat, dar fără a călca regulile moralei, așa cum cere deontologia noastră profesională cea mai strictă. Imoralitatea profesională este ca și minciuna individuală: are picioare scurte și nu ține  la drum lung…”

Crezul celor mai mulți avocați  recenți ? „Noi cu pledoaria, ei cu pușcăria !” și „Onorariul înainte de orice !” Avocatura este departe de a fi o „feerie cotidiană”, dimpotrivă. Cât despre  educarea clienților,  lucrurile stau taman invers. Cei  din  urmă își educă avocații după cum le e pofta, păi nu comandă muzica doar ăla ce-o plătește ? Triste vremuri pentru  avocatură.

––––––––––––––-

1Ion Biberi

2Petre Pandrea în Lumea de mâine

3Într-un interviu acordat Gabrielei Rusu-Păsărin, Dinu Săraru îl descrie astfel pe Petre Pandrea: „Era un bărbat înalt, cum sunt ăștia din Dolj, înalt, frumos, cu mustăți mari. (…) Este autorul celebrei formule: «era de un analfabetism enciclopedic»” (monografia aniversară Dinu Săraru, 85, Editura RAO, 2017).