Cândva, un judecător  din Baia Mare, pe care l-am cunoscut cu puțin timp înainte să moară, mi-a povestit două întâmplări pilduitoare.

Prima istorioară. Amicul meu prezida, înainte de 1989, o ședință de judecată. Într-o cauză, contravenientul era extrem de insolent cu instanța. Cum nu  arătase deloc căință, dimpotrivă, magistratul s-a pronunțat chiar în sală: „6 luni închisoare !”, adică maximul prevăzut de decretul cu sancțiunile la liniștea publică. „Doar atât ?”, l-a luat în derâdere bărbatul din boxă. „Atunci, 9 luni !”, s-a răzgândit pretoriul. „Trebuia să-i dau o lecție, mi-a explicat mai vârstnicul coleg. Desigur, în calea de atac i-au redus sancțiunea la 6 luni, cum și era legal, însă individul merita lecția asta!”

A doua istorioară. Povestitorul hălăduia singur prin munții moroșeni. Pe  potecă, nici țipenie  de om. La un moment dat, din sens invers venea un tip. Cărăruia nu-i încăpea pe amândoi, într-atât era de strâmtă. „Dă-te la o parte !”, i-a poruncit insul. „Dă-te tu, că eu urc !”, i-a răspuns celălalt. „Tu n-auzi să te dai la o parte ?”, a continuat cel care cobora. „Măsoară-ți cuvintele, că  eu sunt judecător, la o parte !”, s-a auzit iarăși. „´tu-ți crucea mă-tii, de când voiam eu să bat un judecător !”, a ripostat zurbagiul și a tăbărât cu pumnii asupra magistratului. „Nici până azi nu l-am aflat pe agresor, însă nu-mi iert greșeala de atunci, o gafă de adolescent… ”, mi s-a destăinuit cu amărăciune în glas băimăreanul, Dumnezeu să-l ierte !

Dar aici nu-i vorba de o gafă, ci de credința judecătorilor că toți ceilalți trebuie să  ne dăm la o parte din fața lor. Inoculându-li-se încă  de pe băncile Institutului Național  de Magistratură ideea că sunt clone ale Atotstăpânitorului, tinerii magistrați sfârșesc prin a fi convinși să  sunt mai presus de orice, de oricine… Așa se explică disprețul  multora pentru  lege sau pentru dimensiunea omenească a demersului lor.

Mai bine ar învăța că „ura, care îndărătnicește  judecata, preschimbă  osânda în prețuire”1, ceea ce înseamnă  ratarea justiției.

                                                  *

În urmă cu  vreo douăzeci de ani, un tip, mediatizat cu sârg atunci, era inculpat în  mai multe dosare, însă  nu-și făcea griji. Avea proptele sus, în lumea politică, și i se promisese că va fi achitat. „Mergeam cu el în mașină,  undeva prin Ardeal, mi-a mărturisit avocatul său. La un moment dat, l-am întrebat în ce stadiu se află cauza cealaltă,  în care altcineva îl apăra. «O formalitate, se va încheia bine, mi s-au dat asigurări de la cel mai înalt nivel, nu vă bateți capul, e un fleac», mi-a răspuns individul sigur pe el. După câteva luni, ne întâlnim iarăși. Hei, am văzut  la televizor că te-au condamnat la zece ani închisoare !, l-am luat tare. «A fost o greșeală  de comunicare,  judecătorul  a înțeles  că  nu  eu, ci  partea  civilă trebuie favorizată, mi-a zis mie pila. Se va îndrepta în  recurs eroarea, o bagatelă»,  m-a lămurit clientul, cu o inocență dezarmantă. Recursul i s-a respins, iar sentința a rămas definitivă, zece ani de pușcărie, auzi, greșeală de  comunicare…”

Culmea, destui „leproși penali” se încred  și azi în vânzătorii de iluzii, în geambașii de promisiuni…

                                                  *

Un procuror se spovedea cuiva că ar bea sânge de infractor în fiecare zi… De unde până unde pornirea asta vampirică la unii dintre magistrați ? Caut  explicații, dar niciuna nu mă mulțumește deplin. Să fie  de vină proasta alcătuire a indivizilor însetați de dreptatea lor ? Ori formatorii de la uzina de magistrați ? Sau  dorința de răzbunare a unei societăți frustrate și violente ? Câte ceva din toate, desigur, însă pe nimeni nu preocupă subiectul, important e ca presa să raporteze norodului dublarea, triplarea producției de condamnați la hectarul judiciar. Lupta de clasă în zodia „mondialismului” cuprinde și așa ceva…

                                                  *

Parteneriatele dintre judecători și procurori, venerate de fosta președintă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, se formează încă din perioada uceniciei la INM. Doi ani în care calfele în  ale dreptului învață, suferă, se bucură, speră împreună, își împart viața într-o comuniune ce le va influența viitorul. Așa ia naștere un cartel al magistraților, unul care va avea grijă ca niciun inculpat să nu scape nepedepsit. De aceea cred că judecătorii și procurorii trebuie să fie separați încă din anii școlii lor secundare, altminteri dreptatea va fi în continuare o afacere în familie

––––––––

1Florin Toma