În preajma Crăciunului din 2012, într-o zi de 20 decembrie, Ana-Maria Vulpescu realiza un alt interviu memorabil cu Mircea Iorgulescu, a cărui actualitate este la fel de pregnantă, de pilduitoare…

                                                            *

                                    Suntem în Caragiale !…

     Mircea Iorgulescu este un apreciat critic literar și jurnalist. Cu doar un an înainte de Revoluția din Decembrie 1989, apărea volumul Eseu despre lumea lui Caragiale, care a stârnit ecouri puternice în lumea literară a acelei epoci. Cartea cu titlul inițial, Marea trăncăneală, avea să apară abia după Revoluție. Mircea Iorgulescu realizează o analiză inedită a operei lui Caragiale, pornind de la universul de cuvinte care o populează, un univers vesel, deloc vulgar, în care vorbele sunt omniprezente și țin loc de orice, inclusiv de acțiune.

Ana-Maria Vulpescu: Când ați scris Marea trăncăneală, ați avut o premoniție? Ați călătorit în timp? Sau lumea noastră, de la 1848 încoace, stă sub semnul vorbitului și prea puțin al făcutului?

Mircea Iorgulescu: O, nu, nu am însuşiri paranormale, nu sunt decât critic literar şi jurnalist. Dacă însă, aşa cum am impresia că sugeraţi, broşura mea despre lumea lui Caragiale pare să conţină în filigran sau în străfundurile pâcloase ale unei totuşi improbabile oglinzi imaginile unor «structuri», «tipare», «arhetipuri» ce ar ordona şi cristaliza neîncetat istoria românească de pe la 1850-1860 încoace, meritul dintâi şi cel mai important nu este al meu. Este al lui Caragiale. El le-a văzut sau le-a intuit, habar n-am, şi le-a fixat pentru eternitate în personaje, replici, acţiuni dramatice sau epice. Un cod, un cifru, diseminat în operă. Eu am încercat doar să fiu un ghid. Bun, prost, nu ştiu şi nu eu sunt cel care judecă. Dar că de-atunci suntem în Caragiale, vrând-nevrând, de asta sunt sigur. Cel puţin în Vechiul Regat. Şi încă: la Caragiale nu există ceea Nicolae Iorga numea «veşnicul despreţ de noi înşine». Nici vorbă. Mai ales că este şi el unul dintre personajele lumii lui. Nu o priveşte din afară, scârbit şi justiţiar. E înăuntru. Nu se extrage, «elitist» din vălmăşagul popular (e foarte interesant că la românii de azi «elită» a devenit un sinonim perfect pentru… «aristocraţie»!), stă cu plebea la berărie…

Ana-Maria Vulpescu: Scrisă cu doar un an înainte de 1989, Marea trăncăneală a putut apărea doar sub titlul neechivoc Eseu despre lumea lui Caragiale. De ce sunteți mai sever decât cenzura cu el?

Mircea Iorgulescu: Nu spun «broşură» din autoironie, ci în înţeles strict tipografic. Marea trăncăneală chiar este o broşură, o cărţulie, e modestă ca un manifest, ceea ce nu are niciun fel de relevanţă asupra valorii ei eventuale.

Ana-Maria Vulpescu: Spuneți că suntem în timpul etern al lui Caragiale…

Mircea Iorgulescu: Cum să nu fim în Caragiale?! Iată un exemplu deloc, să zicem, politic. După 1990, în proaspăt libera, expansiva, exuberanta nouă presă românească, a răsărit această formidabilă expresie, «Havel al nostru cu fustă». Era folosită ca suprem elogiu pentru una sau alta dintre cele câteva staruri feminine din viaţa publică a momentului. Nimeni nu şi-a dat seama că expresia asta, «Havel al nostru cu fustă», se situa în cea mai clară şi mai directă descendenţă din Galibardi al Conului Leonida în sinteză cu dramatica interogaţie a lui Caţavencu, Până când să n-avem şi noi faliţii noştri ?

Tonul şi stilul presei româneşti din acei ani reia, regăseşte, recuperează în mod reflex tonul şi stilul gazetelor citite de personajele comediilor lui Caragiale. Se pot scrie teze de doctorat pe tema asta. După lungii ani ai cenuşiului limbii de partid unic, se asistă la o halucinantă erupţie a «fondului nostru» caragialesc. Şi nu se întâmplă aşa doar pentru că după 1990 «piaţa muncii» în materie de jurnalism explodează, au fost probabil în acei ani zeci de mii de oameni care nu aveau niciun fel de pregătire şi care au devenit instantaneu gazetari. E o explicaţie, dar e una secundară. De ce au «ales» acei oameni, în mod instinctiv şi desigur inconştient, registrul caragialesc?! E un mare mister. La urma urmelor, gazetarii din presa de până în 1989 nu erau toţi, nici măcar majoritatea, nişte activişti de partid inculţi, tonţi şi cu pixurile boante.  Au existat mulţi mari jurnalişti, au existat mulţi foarte buni reporteri, de ce nu s-a continuat, în condiţii de libertate, tradiţia lor?! Nu se ştie.

Fapt este că din 1990 până astăzi, presa românească e străbătută de înfioratul citat care-i oferă Conului Leonida cheia înţelegerii situaţiunii: «Reacţiunea a prins iar la limbă. Ca un strigoi în întunerec, ea stă la pândă ascuţindu-şi ghearele şi aşteptând momentul oportun pentru poftele ei antinaţionale… Naţiune, fii deşteaptă!». Dacă în loc de «poftele antinaţionale», nu prea se mai poartă!, punem «poftele anti-europene»  sau «anti-euro-atlantice», avem tot spectrul politic.

Ana-Maria Vulpescu: Personajele lui Caragiale vorbesc mult, potop de vorbe se revarsă către cititor și către spectator. Dacă pentru oricare scriitor sau dramaturg ăsta ar fi un handicap, Caragiale își fascinează cititorii cu vorbele? De unde vine fascinația asta?

Mircea Iorgulescu: Vorbesc mult, dar vorbăria lor este operă de artă. Fiecare cuvânt este potrivit, răsucit, aşezat în alveola propoziţiilor şi a frazelor, cu o grijă de bijutier. Caragiale aparţine acelei categorii de dramaturgi a căror operă nu are nevoie de cârjele mai mult sau mai puţin potrivite ale punerii în scenă. Piesele lui pot fi şi citite – şi mă şi întreb dacă nu sunt încă mai «bogate», mai surprinzătoare la fiecare nouă lectură. Este ceea ce aparent diferiţi regizori nu au ajuns să înţeleagă. Ei cred sau au crezut că îl pot împrospăta pe Caragiale făcând abstracţie de text şi introducând tot felul de vulgarităţi. Dar comediile lui Caragiale nu au nimic vulgar.

Ana-Maria Vulpescu: De pe malurile Senei, privind, care credeți că ar fi distribuția politică de azi, pe malurile Dâmboviței, a Scrisorii pierdute?

Mircea Iorgulescu: Nu prea mai privesc spre într-acolo. Sunt vreo zece ani, poate mai mult, de când am avut brusc sentimentul că România de azi (de atunci) e pentru mine o ţară «străină», o ţară pe care, vreau să spun, nu o mai înţeleg. Veneam rar, o dată, de doua ori pe an, stăteam puţin, câte o săptămână, şi aveam de fiecare dată senzaţia că, deşi vorbesc limba, ştiu o mulţime de lucruri despre Bucureşti şi Ploieşti (oraşele unde mergeam), recunosc un colţ de stradă, o clădire etc., de fapt nu (mai) sunt de-al locului. Apoi, de aproape doi ani şi jumătate, împrejurări de viaţă personală m-au obligat la o drastică restrângere a cercului de interese. Mi s-a diminuat energia, mă deplasez greu sau chiar deloc din Paris, am avut vreo 6-8 luni în care nu am putut citi nici măcar scurte note prin reviste… În aceste condiţii, prefer să fac economie de energie şi, câtă mai e, să o rezerv literaturii române, nicidecum acestui epifenomen invadator care e ceea ce se cheamă «viaţă politică».

Ana-Maria Vulpescu: Caragiale în 2010. Citat sau citit?

Mircea Iorgulescu: Pentru mine, după mine, citit. Nu sunt singurul, însă nu e imposibil să fim un fel de sectă, chiar fără a ne cunoaşte între noi.

 

Ana-Maria Vulpescu: Propuneți în prefață două paliere de interpretare atipice. Trotki și Steinhardt. Caragiale politic? Caragiale metafizic?

Mircea Iorgulescu: Am făcut-o din două motive. Primul era că ambele interpretări păreau căzute în trapele istoriei, deşi fuseseră publicate în România după 1990. Despre Troţki nu s-a scris niciun rând, iar eseul lui Steinhardt a fost tras pe linia de garaj a ortodoxismului. Al doilea, m-au izbit anumite similitudiuni de destin între autorii lor, chit că e imposibil să-l imaginezi pe Steinhardt, dandy şi gay frenetic în perioada interbelică, în rol de revoluţionar bolşevic cutreierând cu trenul blindat întinsurile Rusiei însângerate de războiul civil, şi nici pe Troţki convertindu-se la creştinism şi chiar făcându-se monah.

Care este valoarea critică a acestor interpretări e altceva. Eseul lui Steinhardt e o imensă comicărie. Autorul porneşte de la amintirea lacrimilor care îl podideau când, copil fiind, apăreau muzicile şi drapelele în ultima scenă din Scrisoarea pierdută.  O emotivitate infantilă pentru care astăzi s-ar cuveni mers la un medic pedo-psihiatru pentru a se vedea ce anume dezechilibre provoacă asemenea erupţii lacrimale este convertită în primul argument al religiozităţii Scrisorii pierdute, nu e comic?! Şi nu e tot, bineînţeles. Textul este forţat, ce zic eu forţat!, e violat alegru, până la transformarea acestei aprige amazoane judeţene care e Coana Joiţica într-o Maica Domnului, episodul adulterin, esenţial în piesă, fiind escamotat ca în scamatoriile de circ. Ca să nu mai spun că muzicile şi drapelele din scena finală sunt dirijate de poliţaiul Pristanda, «în civil». Ceea ce, nu-i aşa?!, este foarte creştin ortodox.

Interpretarea lui Troţki are în comun cu cea a lui Steinhardt decupajul energic în carnea piesei. Nu sunt reţinute decât două personaje, Caţavencu şi Farfuridi, celelalte nu există. Sigur, o anumită explicaţie există. Troţki nu vrea să interpreteze piesa lui Caragiale, el vrea să interpreteze lumea românească şi să ofere cititorilor corespondenţelor pe care le trimitea din această mică ţară balcanică o cheie de înţelegere. Asta se face şi astăzi. Pentru el, Caţavencu şi Farfuridi, personajele unei comedii geniale, reprezintă esenţializarea unor tipuri şi relaţii politice specifice. Textul lui Troţki are o arhiectură savantă, în ciuda aparenţei de simplititate jovială. Este descrisă, în partea unde e vorba de Scrisoarea pierdută, o călatorie de la Constanţa la Mangalia, în cursul căreia întâlneşte un «specimen naţional», un takist delirant, şef al Consiliului Municipal din Mangalia. Discursul acestuia, caragialesc sută la sută, este urmat de o anecdotă despre Caragiale însuşi, care lasă rolul de Caţavencu pentru Take Ionescu, lui rezervându-şi rolul, modest, de Farfuridi. Cum spuneam, Caragiale a fost un om din Caragialia. A schimbat partide, gazete, grupări, se pare că ar fi trecut el însuşi prin păţanii cum este cea a lui Rică Venturiano…

Ana-Maria Vulpescu: Et in Caragialia ego! E titlul la care v-ați gândit inițial pentru eseul dumneavoastră despre lumea lui Caragiale. Caragialia e o lume de regretat, un destin inevitabil, un carnaval al tipologiilor?

Mircea Iorgulescu: Era o parafrază după Et in Arcadia ego!, dar cum puţină lume ştie care este sensul exact al acestei expresii, ce nu aminteşte de trecerea prin ţinuturile fericirii, ci e un avertisment al Morţii (Sunt până şi în Arcadia!), am abandonat intenţia. Mai mult… am scris în carte !