Rătăcind prin Rătez...

      În duminica aia blestemată, pe 29 august, Dan încă mai trăia… Dar tot atunci, pe la prânz,  i s-a năzărit tam-nisam să plece… De fapt, n-a plecat, ci a rămas acasă la el, între moșii și strămoșii lui din Rătez… Și cum nu mi-a răspuns  la mesaje în  răstimpul ăsta lung cât o eternitate, am luat drumul Gorjului și, mai mult,  al dorului… Am ajuns  la amiază, cam la ora la care, în  urmă cu două luni, prietenul meu alegea cealaltă cale… Poarta este întredeschisă, iar în curtea părăsită se încură trei câini jucăuși… Mă  opresc o  clipă și îmi ascult tulburat inima pornită în galop… Pășesc înăuntru. Trandafirii  mă întâmpină zâmbind, „surâsul lor curat niciodată nu moare”… Petalele  florilor de roză mai poartă lacrimile grăbitei  despărțiri… Le șterg cu o pleoapă tremurândă și mă apropii de prispa unde, în primăvară, sporovăiam vrute și nevrute… Un fotoliu singuratic mă privește nedumerit și dă să mă întrebe ceva… Mă prefac că sunt preocupat de te miri ce și trec mai departe… O fi în via ce se cațără pe dealul pe care deunăzi înfloreau salcâmii? Îl caut degeaba, Dan este oriunde și nicăieri… Îl simt peste tot în jur, însă se încăpățânează să nu mi se arate și să tacă. Îndărătnic și aspru… Îmi ridic ochii la cer și parcă, parcă un  nor  fugarnic îmi face un semn din sprânceană… Mi se pare, cerul e senin – sticlă și încremenit… Ies pe aceeași poartă, poate l-oi găsi  în altă parte… Nimeresc  în strada Măceșului și aici mă încurc de-a binelea… Natura a cotropit totul, un  fel de junglă deasă și sălbatică a înghițit definitiv satul  cu viața abia pâlpâindă… Încotro s-o apuc? Ezit, străfulgerat de gândul că la doi pași e cimitirul… O fi acolo? Cum de mi-a trecut asemenea grozăvie prin minte? Gonesc nălucirea și o cotesc vinovat pe strada Măceșului,  m-o scoate ea undeva, sigur dau de Dan și îi las crizantema (tufănică, în zicerea ma’-mării) pe care o car cu mine…  Dacă nu m-oi fi rătăcit și nu știu…