Ca să fiu fericit, am nevoie de puțin, iar de acel puțin, foarte puțin, îmi repet și eu, asemenea lui Francisc din Assisi. Așa că o iau înspre Olt, pe câmpul ce se întinde leneș chiar de sub sat. Păsările, puzderie!, ciripesc pe toate vocile și plutesc ludic pe cerul înfiorat al primăverii. În lanul de grâu au înflorit macii, de-un roșu aprins. Și mușețelul, și rostoglinda, și rapița rătăcită acolo… Norii vineții s-au ivit deasupra, goniți de vântul slobozit de niciunde. Se ridică praful pe întreaga vale și un șuierat ascuțit asmute câinii. S-a pornit alăria, gata! Plouă torențial și zarea dispare, înghițită de apă. Șiroaie grăbite își fac loc printre răzoarele înverzite. Undeva, mai departe, tună asurzitor. Un fulger răzleț incendiază văzduhul. Stau zgribulit la fereastră și privesc fascinat micul paradis lichid. Care dispare ca printr-o magie, topit de-un soare ghiduș. Un cuc cântă la o azvârlitură de băț, anunțând seara violacee.
Chiar, ce puțin îți trebuie ca să fii fericit…
