Orizontul se vâlvorește deodată, chiar la tivul mării somnoroase. O explozie de lumină roșiatică spuzește văzduhul azuriu. Un punct orbitor se arată vânjos într-acolo și se tot înalță. Mărindu-se, mărindu-se, asemenea voinicilor din basmele populare. Cât alții în șapte zile… Își netezește chipul rotund și arzător, își pipăie sceptrul regal și se uită incandescent-trufaș peste împărăția-i de ape și pământ. Zâmbește încântat de sine, el este Dumnezeul celor văzute…
„Hultan de foc arzând fără de pace,
Priveşte-o clipă, țintă, lumea plină,
Apoi, când se avântă şi-şi desface
Covârşitoarele lui aripi de lumină,
Izbeşte până-n bolta cerului cu ele
Şi bate slăvile încovoiate,
Năprasnicul ciugulitor de stele,
Cu sfârcurile mari de raze-nvăpăiate.
Şi slăvile cu zări nencăpătoare
Se tot întind
Fremătătoare
Şi se aprind
În ghearele vulturului schimbat în Soare.”[1]
[1] Vasile Voiculescu, Răsărit pe câmpie
