„Tu mergi lângă întrebările mele,
Eu merg lângă liniștea ta,
tu mergi lângă zorii dragostei mele,
eu merg lângă amurgul părului tău”….
Și când vine noaptea, rămâi singur, nu ? Oare de ce nu l-am întrebat asta pe Octavian Paler cât încă mai trăia ? Sigur mi-ar fi răspuns, cum doar el știa s-o facă… Geaba părerile de rău, totul e în van, așa că…
„Stinge-mi lumina ochilor : te pot vedea,
urechile surzeşte-mi : te pot auzi,
şi fără gură te pot invoca.
Sfărâmă-mi braţele: ca într-o mână
în inimă te-oi strânge.
Opreşte-mi inima : în creier va zvâcni şi
creierul în jar de-l vei scrumi,
Pe val de sânge-n mine te-oi purta !”[1]
*
Cică, zice Antoine de Saint Exupéry, „pentru a te face iubit, e de ajuns să plângi. Eu nu plâng niciodată. Sau plâng pe ascuns”. Dar și pe furiș, plânsul e tot plâns, și ce iubire e aia udată cu lacrimi de suferință?
*
Ce vorbe minunate: „Omului căruia i-ai spus totul, nu te poţi hotărî să-i spui nimicuri! Riști astfel să se aştearnă tăcerea”[2].
Sau: „Vinul dragostei îl beau doi,/ Dar se îmbată numai unul./
Unul câte unul, așa cum merg ocnașii/ Cu ghiuleaua de plumb la picioare…”[3].
Ori: „Multă vreme, am păstrat între noi o distanță de grosimea unei frunze. Doamne, cum plânge depărtarea strivită, cum plânge spațiul care a murit…”[4]
Ehe, „dacă timpul ar fi avut frunze, ce toamnă !”[5]…
*
Ce fericit trebuie să fie bărbatul care gândește asemenea lui Walt Whitman: „Nu am nevoie de certitudini; eu sunt un om preocupat de propriul său suflet. Cred în carne și în pofte. Să văd, să aud, să ating toate aceste minuni, și fiecare părticică din mine e o minune” !
Dar cine e cu adevărat în stare să-și asculte doar simțurile elementare? Oricum, îi invidiez cum nu vă imaginați ! Da, căci „eu nu sunt altceva decât o pată de sânge care vorbește”[6] ! Iar „legăturile mele cu timpul sunt ca o frunză a unui nebun care vine să se prindă pe el însuși”[7]… Și da, „mă sperie timpul fără întâmplări și din cauza asta îmi fac mereu întâmplări”[8]!
*
„Drum bun, călătorule ! Întoarce-te bărbat, te aștept să-ți fiu femeie !” mi-a urat demult o iubită. Stătea goală în pragul ușii și, în timp ce-mi săruta buzele uscate de amarul plecării, mi-a șoptit suav la ureche: „Îți făgăduiesc să te fac atât de fericit încât căderea prafului pe mobile să te asurzească !” N-a trecut mult și i-am scris secătuit de chinul așteptării:
„Mă aplec spre acolada trupului tău
Și te mângâi de departe
Lăsând între mâna mea și tine
O formă de aer aidoma ție”[9].
Mi-a răspuns pe dată: „Într-o zi în care îți lipsesc mângâierile mele, măcar o bezea să ajungă la tine ! O bezea, două bezele,/ Mi-e dor de buzele tale !”
*
Chiar, „dacă florile și-ar dărui oameni, așa cum oamenii își oferă flori, de unde ar fi tăiați oamenii?”[10] De aceea, vă implor, „nu puneți șapte coroane pe creștetul poetului, ci pe verbul versului!”
*
Rețelele de socializare au desfigurat omul, l-au transformat într-o maimuță caraghioasă și nătângă, dispusă să se înregimenteze oricărei manipulări. Da, căci „asta face Facebook-ul, te fură!”[11] După care te schilodește iremediabil, transformându-te într-un monstru hidos, îmbătat de el însuși. Fiindcă, se știe, el este o „fabrică de narcisism”[12]… Și să te ferească Dumnezeu de umflarea în propriile-i pene a prostului!
*
Nu arar, unul dintre soți devine, involuntar, spectatorul vieții celuilalt, răsfățat de soartă cu un rol principal în piesa ce se numește Căsnicie. Și nu-i deloc simplu să fii doar protagonist secundar zi de zi, rostind replici minore, când și când… Dar cunoscătorii știu că fără suportul părelnic periferic al partenerului, eroul își pierde aura, devine un oarecare. De aceea, nu vă pripiți să împărțiți maniheist scena, furați de efectele de sunet și lumină ! Uneori, Premiul Oscar ajunge chiar în mâinile actorilor din plan secund…
*
Odată, la mare, s-a întâmplat o minune ! Stăteam pe țărm și ascultam susurul vesperal al valurilor… Pe nisip nu mai era nimeni, plaja își trăia voluptatea pustiului ca niciodată până atunci… Cerul s-a retras înspre noaptea adâncă, ținându-i trena Lunii, crăiasa întunericului… În jurul ei, puzderie de însoțitoare sfioase, gracile… Una dintre ele mi-a clipit suav și s-a pornit înspre mine… „Visez, cumva?” m-am întrebat fâstâcit… Nu, nu visam… Steaua aceea călătoare mi s-a așezat în palmă, m-a privit ca nimeni altcineva și mi-a zis că mă va însoți de-a pururea. I-am sărutat părul dogoritor și am ascuns-o la sân, să-mi fie alături mereu. Și, din clipa ce-mi pare azi un mic miracol, o port cu mine oriunde și oricând, ea mă ferește de rele și-mi luminează calea în bezna tot mai groasă din jur…
[1] Rainer Maria Rilke, Cartea pelerinajului
[2] George Sand
[3] Menelaos Ludemis, Floarea magică
[4] Ana Blandiana
[5] Nichita Stănescu
[6] Epitaful de pe crucea din cimitirul Bellu a poetului Nichita Stănescu
[7] Mircea Ivănescu
[8] Mircea Ivănescu
[9] Nina Cassian
[10] Nichita Stănescu
[11] Gheorghi Gospodinov, Fizica tristeții