PROLOG:
– Cred că ți s-ar potrivi actoria și n-ar fi rău să mergi la niște cursuri, poate o să-ți placă ! îl încerc pe nepot.
– Despre ce e vorba? Ce mă învață acolo? se arată curios micuțul.
– Te învață să vorbești convingător, să te faci mai ușor înțeles de către cei din jur, să folosești tonul adecvat, astfel încât ideea ta să fie clară, să știi cum să gesticulezi, cum să-i privești pe cei care te ascultă, îi explic pe îndelete.
El se uită la mine și tace îngândurat. Nu mult, fiindcă îl aud concluzionând așa cum numai copiii sunt în stare s-o facă:
– Adică pot să învăț să mint mai bine fără să râd și să nu mă prindă nimeni?
*
Chiar, ce-o fi actoria? Un simplu joc, cu tine însuți și cu ceilalți? O evadare din propria-ți carapace? Cum de nu m-am întrebat niciodată, deși până acum patruzeci de ani eram un cinefil împătimit și avizat. Și, plecând de la dialogul cu prichindelul meu, caut niște răspunsuri. Găsesc un sprijin avizat, Marlon Brando așteptând parcă să mă lămurească. De pildă, el ni se mărturisește cu o sinceritate deloc forțată: „Te-ai făcut actor deoarece actoria părea să fie singura îndeletnicire pentru care aveai aptitudini, singurul loc unde oamenii îți spuneau: «Eşti destul de bun!» În plus, era interesant și un bun mod de a te ascunde. Majoritatea actorilor se ascund în spatele personajelor pe care le interpretează. Este un mod de a explora viaţa din punctul de vedere al altor oameni. E extraordinar să ajungi să fii toţi acești oameni fără a-ţi asuma responsabilitatea pentru acţiunile lor. Problema este că publicul confundă actorul cu personajul, și acest lucru creează o ruptură… Sigur că avantajele suplimentare și banii nu strică. Acestea îţi pot face viața mai ușoară, dar toată lumea ar trebui să știe că banii și avantajele nu pot cumpăra lucrurile importante în viață”[1]. Mda, dar dacă banii reprezintă tocmai lucrul cel mai important din viață?…
Insist în aflarea adevărului, mai ales că observația micuțului mă dezarmase total, cea cu minciuna… Imensul star de film îmi zâmbește complice și îmi împărtășește un secret la care nu speram: „Dacă n-aș fi fost actor, m-am gândit deseori că aș fi devenit un escroc și aș fi ajuns în pușcărie. Sau aș fi înnebunit. Actoria mi-a permis luxul de a cheltui mii de dolari pe psihanaliști, dintre care cei mai mulți n-au făcut decât să mă convingă că majoritatea psihanaliștilor din New York și Beverly Hills erau destul de nebuni ei înșiși și foarte hotărâți să-și golească pacienții de bani în timp ce le agravau problemele emoţionale. Cred că aș fi fost un bun șarlatan; mă pricep să spun minciuni, să las impresii greșite și să-i fac pe oameni să creadă că sunt sincer. Un bun escroc poate să păcălească pe oricine, dar primul pe care-l înșală este el însuși. Mi se pare că, în momentul în care am vrut să devin predicator, am crezut că talentele care puteau să mă facă un bun propovăduitor itinerant erau exact cele care m-ar fi transformat într-un bun escroc”[2]. Vasăzică, Tudor a intuit corect…
Numai că actoria la nivel înalt îți umple conturile, monstrul sacru al cinematografiei de odinioară recunoscând cu o franchețe dezarmantă: „Multe recenzii la Nașul au numit filmul «revenirea» mea. N-am înțeles niciodată la ce se refereau, cu excepţia faptului că a fost un film în care am jucat rolul titular și de pe urma căruia am câştigat o mulțime de bani, așa cum nu se întâmplase cu câteva din ultimele mele filme. Totul la Hollywood se măsoară în bani. Dacă aș fi jucat într-un film prost și aș fi câștigat milioane de dolari, aș fi fost felicitat peste tot pentru succesul meu. Dar, pentru că un film bun precum Prețul libertăţii nu a făcut mulți bani, nu a fost considerat un succes. La Hollywood ești felicitat pentru abilitatea de a transfera bani din buzunarele spectatorilor în ale producătorilor, pentru că asta e singura lor măsură a succesului. Orice film care face bani, indiferent cât de stupid, vulgar, naiv sau nebunesc, este acceptat ca un triumf”[3].
Însă nu-i simplu deloc să apari pe marele ecrane, e nevoie de muncă și de o memorie de elefant, înainte de orice, că nu degeaba Marlon Brando ni se confesează astfel: „Prefer să-mi petrec timpul cu alte lucruri decât să stau să învăţ replicile, că, după Leii tineri, am început în fiecare film să citesc dialogurile după notițe. Uneori, cu permisiunea lor, mi-am scris replicile pe fețele actorilor, am prins bilete pe costumele lor sau le-am plasat în afara platoului, undeva unde le puteam citi.
În Nașul, aveam semne și bilete peste tot – pe manşete, pe un pepene și lipite de decor. Dacă aveam o zi lungă și regizorul filma o scenă de mai multe ori, ajungeam poate să știu replicile până la sfârșitul zilei, dar nu trebuia să le învăţ dinainte. Am descoperit, de asemenea, că, dacă nu memoram, spoream iluzia realităţii și a spontaneității, ceea ce reprezenta un pas înainte față de căutarea cuvintelor şi aşa-numitul mormăit de care unii critici se plânseseră în Un tramvai numit dorință. Tot ce e legat de interpretare are nevoie de iluzia spontaneității. Când un actor știe ce urmează să spună, spectatorii pot simți imediat că el rostește cuvintele după carte. Dar, dacă n-a memorat replicile, actorul nu numai că nu va ști ce urmează să spună, dar nici nu va fi repetat cum urmează să le spună sau cum să se miște şi să dea din cap când o face. Atunci când vede replicile, mintea lui preia controlul și răspunde de parcă le-ar exprima pentru prima dată, așa că gesturile lui sunt spontane.
Mai târziu, în timpul turnării unui alt film, o prostioară bazată pe un roman de Steve Shagan numit Formula, am renunțat la notițe şi am început să folosesc o metodă mai bună pentru atingerea aceluiaşi scop: îmi înregistram replicile pe un minicasetofon, apoi îl ascundeam la spate, cu un fir conectat la niște căști pe care mi le îndesam în urechi ca pe niște aparate auditive. Când jucam, porneam și opream casetofonul folosind o telecomandă, îmi ascultam vocea și repetam replicile simultan, în același fel în care discursurile sunt traduse în limbi diferite la ONU. A fost nevoie de ceva antrenament, dar nu era greu, și, deoarece căştile erau mici și bine ascunse, spectatorii nu-și dădeau seama de diferență. Ulterior, am inventat un sistem și mai bun: în loc de casetofon, am ascuns un microfon pe sub haine, pe piept, mi-am fixat un emițător-receptor la spate și mi-am lipit de picioare, cu scoci, antene de emisie-recepție. De la aproape o sută de metri de platou, Caroline Barrett, care i-a urmat lui Alice pe post de asistentă a mea, îmi citește acum replicile în microfon. Când ea citește replicile, eu le aud în căști şi le repet. Deoarece are și ea un aparat de emisie-recepție, aude atât vocea mea, cât și pe a celorlalți actori de pe scenă, și urmărește doar scenariul rând cu rând. Când repet replicile simultan, efectul este iluzia spontaneității”[4].
Uneori, apar și situații penibile: „În 1972, când am turnat acest film, am avut una dintre cele mai jenante experienţe din carieră. Trebuia să joc o scenă într-un apartament din Paris unde Paulo întâlnește pe Jeanne, care îl fotografiază gol din față, dar era o zi atât de friguroasă, că penisul mi s-a făcut cât o nucă. A intrat pur și simplu la apă. Din cauza frigului, corpul meu s-a chircit, iar tensiunea, jena și stresul l-au făcut să se retragă și mai mult. Mi-am dat seama că nu puteam să joc scena în ziua aceea, așa că am început să umblu încoace și-ncolo prin apartament, sperând să se întâmple o minune. Am avut întotdeauna o mare încredere în influenţa spiritului asupra materiei, așa că m-am concentrat asupra părţilor mele private, încercând să-mi conving penisul şi testiculele să crească; le-am și vorbit. Dar creierul m-a lăsat baltă. Am fost umilit, dar nu și gata să mă dau bătut. I-am cerut lui Bertolucci să aibă răbdare și am spus echipei că nu voiam să renunţ. Dar, după o oră, am putut să citesc pe fețele lor că nu mai aveau nicio speranță. Pur și simplu nu am putut să joc scena, așa că a fost tăiată”[5].
EPILOG:
„Nu e întâmplător faptul că piesele sunt jucate pe întuneric, deoarece acest lucru permite spectatorilor să-i excludă pe alții şi să rămână singuri cu personajele; în întuneric, ceilalți oameni încetează să mai existe. Există ceva ciudat în acest proces, care a apărut, probabil, cu mult înaintea dramei grecești. A început, pesemne, atunci când bărbaţii și-au părăsit prima oară peșterile ca să vâneze, iar femeile, copiii și bătrânii care rămăseseră înăuntru s-au apucat să danseze și să interpreteze povești pentru a scăpa de plictiseală.
Actoria, și nu prostituţia, este cea mai veche meserie din lume”.
Cad pe gânduri. E mai bine, totuși, ca nepoțelul meu să-și trăiască din plin copilăria, de ce s-o joace?
[1] Marlon Brando și Robert Lindsey, Cântece învățate de la mama
[2] Marlon Brando și Robert Lindsey, Cântece învățate de la mama
[3] Marlon Brando și Robert Lindsey, Cântece învățate de la mama
[4] Marlon Brando și Robert Lindsey, Cântece învățate de la mama
[5] Marlon Brando și Robert Lindsey, Cântece învățate de la mama