Intru sfios în curtea casei bunicilor din Islaz… Calc nesigur pe pământul acela mitic și-l simt cum se cască abrupt, mai, mai să mă înghită… Un tremur nervos mă cuprinde dintr-odată și-mi hâțână trupul întomnat… E cu neputință să-l opresc, așa încât îmi iuțesc pașii de plumb… Ajung în prispa-amfiteatru din care am început să cercetez lumea cea nemărginită și misterioasă… Ușa de la coșarea ce mi-a legănat visurile de lapte zace încuiată pe vecie… Pe bătătură, nici țipenie de om, iar în obor, un alt pustiu sfâșietor… Nici iarba nu mai crește aici, în leagănul copilăriei mele magice, nimic… Dau să plec, dar o voce pierită, abia răzbătând din liniștea nimicitoare mă ia la refec ca băbuțele de pe vremuri: „M-ai părăsit și tu, anchinăsâtule, m-ai lăsat să-mi duc de una singură nevolnicia… Ehe, și ce speranțe îmi pusesem în tine, te vedeam alături de mine până la capăt … Te simțeam mai aproape ca nimeni altul, însă m-am înșelat… Chiar nu ți se frânge inima când mă găsești în paragina asta fără leac, abandonată cariilor și ploilor, gerurilor și furtunilor? Nu mai am lacrimi să-mi plâng sfârșitul, Doamne, pe câți v-am crescut în poala mea și voi mi-ați întors spatele și ați plecat care-ncotro… Unul, unul măcar de-ar căta în urmă și de mi-ar asculta chinul, jalea… Dumnezeu să vă aibă în pază, s-o nimeri un suflet să mă îngroape în glodul din care bunicii tăi m-au ridicat, adio !”…
Bâigui ceva, dar cine a pomenit un hohot vorbind ? Fug ca un apucat urmărit de strigoi, astupându-mi urechile și ferindu-mă să mă uit îndărăt… Și de atunci, din ziua aceea scoasă de-a pururea din calendar, fug întruna… Încotro?, mă întreb în van, fiindcă de propriu-ți trecut e cu neputință să te ascunzi…