N-am cum să uit niciodată că la Cernavodă am primit cravata de pionier și un fior patriotic m-a clătinat de emoție… Și meciurile de fotbal din curtea școlii de lângă biserică, și pantalonii mei scurți cu „Juanito”, mascota Campionatului Mondial din Mexic, 1970, cusută pe buzunarul din spate, și primele țigări fumate pe marginea fluviului, și întâia beție cu lichior, și mărțișoarele dăruite colegelor preferate, și jocul de-a pistolarii prin barurile din centru, inspirate din filmele americane cu cowboy, și tribuna fermecată a stadionului Ideal, și idolii locali de pe dreptunghiul verde, Emin și Sudat, doi turci care mă vrăjiseră cu magia lor… Amintiri, amintiri…
Țin minte iarăși că, în vara dintâi, am ieșit desculț prin oraș. Îmi lăsasem postalii acasă, ce să mai fac cu ei ?, doar se încălzise pământul ! Ce, Ia Islaz nu umblam fără încălțări din primăvară și până în toamnă, la căderea brumei ? Așa am ajuns Ia mama, Ia birou, cu tălpile goale. Când m-a văzut, Dumnezeu s-o odihnească !, s-a rușinat de excentricitatea mea, o împungeau colegele ei cu privirea. Străinele acelea mă cercetau ca pe o dihanie nedomesticită pe de-a-ntregul, deși nu aveam nimic de sălbăticiune în mine… Mint, ceva aveam, totuși – obiceiurile cărate din satul bunicilor…
Neștearsă din lada cu zdrențe memorialistice rămâne excursia la Doftana și la Sinaia, cu autocarul. La închisoarea-muzeu ni s-a vorbit despre chinurile îndurate de tovarășul Nicolae Ceaușescu și alți lideri comuniști, dar și despre eroismul acestora în perioada de detenție. Noaptea, am primit găzduire într-un cămin de liceu din Câmpina și am adormit străbătut de o mândrie greu de descris și de imaginat azi.
A, și la casa pictorului Nicolae Grigorescu m-au purtat pașii, și ce m-am mai minunat în fața tablourilor, îndeosebi a celor cu boi și car! Nu de alta, însă îmi trezeau aleanurile islăzene ! Unde mai pui că desenam cu frenezie la vârsta aceia și nu concepeam să urmez decât calea meșteșugului cu pensula și acuarela!
A doua zi am călătorit pe Valea Prahovei, iar Castelul Peleș mi s-a părut exact ca în basmele citite sub semnul vrăjii copilăriei. M-am întors acasă cu un sentiment nemaiîntâlnit până atunci, cu senzația că fusesem pe Lună, nu exagerez cu nimic !
Altădată, într-o iarnă, ne-au plimbat cu autocarul pe litoral, de la Constanța și până la Mangalia. Ehe, să tot fie o jumătate de veac de atunci… Ploua mărunt și ceața ne astupase orizontul. Nisipul era apos și răscolit de ditamai excavatoarele, apoi încărcat în basculante uriașe și dus care-ncotro. Gropi și schele peste schele, fundații timid răsărite din pământ și blocuri ridicate de-o parte și de alta a șoselei. Se construia viitoarea salbă de stațiuni de pe țărmul Mării Negre: Costinești, Olimp, Cap Aurora, Neptun, Jupiter, Venus și Saturn. Mă holbam și mă minunam, incapabil să-mi închipui cum va arăta la sfârșit șantierul acela fără margini… Mai târziu, vară de vară, aveam să-mi petrec vacanțele în noile perle estivale. Da, da, căci astfel mi se păreau toate micile orășele, cu osebire Neptun!
Memoria păstrează cu evlavie secvența hibernală cu ma’-marea deschizând poarta casei din strada 31 Decembrie și, după ce m-a îmbrățișat, a scos din paporniță o pâine coaptă în țestul din Islaz. Și o bucată de brânză a adus, și niscaiva cârnați, și o felie de burdan[1], Dumnezeu s-o binecuvânteze în veci pe bunica mea cea nepereche!
Ridicat cogeamitea în vârstă, am aflat că în urbea dobrogeană se născuse și trăise Dumitru Ceacanica, o legendă a criminalisticii românești, „o personalitate. Era impresionant, de-a dreptul. Te plimba cu vorba pe departe, pornea discuţii care aparent nu vădeam legătură cu subiectul şi după aceea ajungea brusc la ce îl interesa pe el”[2]. Fiul lui Constantin și Eufrosina (greci la origini), „proprietarii celui mai mare și mai frumos magazin din oraş, unde vindeau arme, biciclete şi articole tehnice, şi erau foarte respectaţi în oraş. Însă, la o vârstă fragedă, Dumitru Ceacanica rămâne fără tată. (…) Ca să dobândească, însă, cetăţenia română, a luptat în al Doilea Război Mondial, de unde s-a întors slăbit şi bolnav. A fost concentrat, între 1939 şi 1942, pe frontul de răsărit, în Basarabia şi la Odessa, fiind decorat cu medalia «Bărbăţie şi Credinţă», clasa a II-a.
După război, s-a angajat ca «informator diurnist în Prefectura Poliţiei Capitalei», unde a fost numit comisar-ajutor. În 1948 devine comisar și apoi criminalist, după înființarea Miliției, în 1949.
Viaţa lui se schimba, însă, după cum se schimbau și vremurile. Originea sa burgheză era considerată de Securitate drept «nesănătoasă». Potrivit însemnărilor din dosar, el a încercat să ascundă această origine, menționând că părinții săi au făcut parte, de fapt, din «mica burghezie».
Una dintre acuzaţiile care-i erau aduse este că, în tinereţe, ar fi fost legionar sau simpatizant al Mişcării Legionare. Însă chiar din declaraţiile din dosar reiese că nu a avut de-a face cu această mișcare.
Era admirat pentru calităţile sale profesionale, dar trecea şi drept un şef greu de suportat din cauza temperamentului coleric, uneori. Dosarul a consemnat tot: declaraţii ale colegilor care spuneau că Ceacanica era necruţător cu leneşii sau mincinoşii şi nu-și pierdea timpul să explice celor cu care lucra de ce trebuie să facă un anumit lucru. Infractorii îi ştiau de frică. De altfel, în jargonul pușcăriaşilor exista expresia «Să moară Ceacanica !»“[3].
De asemenea, de aici pornise și Aurel Dincu în cariera-i didactică, Domnia sa fiindu-mi dascăl de Criminologie la Facultatea de Drept din București, un om de-o sensibilitate aparte, mare iubitor de poezie. Ehe, n-am să uit vreodată versurile pe care ni le recita în podgoria de la Cotești în practica agricolă din toamna anului 1984…
Nu în ultimul rând, alt profesor universitar de mai târziu, Nicolae Volonciu[4], a locuit o scurtă perioadă la Cernavodă…
Întâmplător sau nu, cele trei personalități, prin învățămintele și exemplele lor, s-au regăsit ulterior în activitatea mea profesională, de procuror criminalist, deloc străin de aspectele criminologice ale fenomenului, dar și de avocat, mânuitor al uneltelor de lucru procedural-penale…
Mama a murit din nou, de data aceasta în vis și la Cernavodă, orașul pe care l-a iubit într-un fel anume. Coboram amândoi o străduță, abruptă și strâmtă. Ce chip răvășit și înfricoșat avea stinsa mea ! Exact ca în lunile acelea lungi, interminabile, de agonie… Era îmbrăcată într-un capot de spital și n-a scos o vorbă, tăcea… Când m-am trezit, am plâns pe rupte, singur, un orfan cu tâmplele albe.
Știți, mic fiind, la oricare plecare a mamei, mă simțeam părăsit, deși rămâneam în poala bunicilor. Acum, mi se pare că-i aidoma, numai că s-au dus și ma’-marea și tata-mare, iar eu sunt tot mai bătrân cu fiecare plecare a celor dragi… Fără să fiu patetic, plecările lor m-au îmbolnăvit de moarte, așa că îmi voi lua și eu tălpășița, lăsându-le altora încă o absență sângerândă…
Anii petrecuți la Cernavodă – „Apă neagră” (în slavonă) sau „Axiopolis” (în greacă) ori „Karasu” (în turcă ) – m-au învățat o droaie de lucruri, chiar dacă am suferit de dor și depărtare. M-am obișnuit de mic cu statutul de intrus, de venetic, ceea ce mi-a folosit ulterior. Și am mai aflat un adevăr: fiecare om are un loc al lui, numai unul! Iar al meu nu era nicicum în urbea de la piciorul podului ctitorit de Saligny!
[1] Tobă, mezel preparat din bucățele de carne, de slănină, de măruntaie etc., introduse în membrana ce formează stomacul porcului
[2] Cătălin-Gabriel Butoi-Puț, Eroii din umbră. Legende ale Poliției Române
[3] Cătălin-Gabriel Butoi-Puț, Eroii din umbra. Legende ale Poliției Române
[4] Nicolae Volonciu a predat cursul de Procedură penală, iar în cartea autobiografică, Amintiri din patru țări, povestește și despre episodul ce are legătură cu orașul evocat de mine: „În al treilea trimestru, am ajuns la Cernavodă. Tata a solicitat această mutare pentru că nu era tocmai apreciat din cauza originii, numelui și a educaţiei. De-a lungul timpului, a făcut câteva compromisuri pentru a se integra mai bine. De exemplu, ca să-și îmbunătățească oleacă dosarul, a trecut chiar la greco-catolici în 1934, deşi fusese toată viața romano-catolic. Permanent, peste 15 ani, cu mutările din garnizoană în garnizoană, s-a mișcat numai prin zona Transilvaniei: pe granița ungară și iugoslavă, la Satu Mare, la Oradea, apoi pe frontiera iugoslavă, pe la Timișoara, la Jimbolia şi la Deva, unde avea Regimentul 4 Grăniceri sediul. Din când în când, mai ajungea la Bucureşti, când era chemat la minister. În orice caz, la fiecare trei-patru ani, ca ofițer, erai mutat. Nu te lăsau într-o garnizoană.
Știind că va fi transferat oricum, a cerut atunci să fie trimis în fundul regatului. După cum v-am povestit deja, nu se născuse ortodox, nu făcuse școală românească, ştia ungureşte, iar acest pachet de împrejurări era mai mult decât suficient pentru a nu fi tocmai bine văzut. În acest context, familia noastră a ajuns la Cernavodă, unde era Regimentul 2 Grăniceri. (…)
După terminarea claselor primare în Cernavodă, am dat admitere la liceu, la Mircea cel Bătrân din Constanţa. (…)
Să ne-ntoarcem totuși pe axa temporală. În urma admiterii la Mircea cel Bătrân, am devenit licean în 1938, ultimul an de pace în Europa. Adaptarea la liceu a fost puţin dificilă. Nu din cauza pretențiilor ridicate de la şcoală, ci dintr-un motiv personal: la 11 ani, m-am rupt de părinți. M-am mutat de la Cernavodă la Constanţa”.