O iau la picior pe vale, înspre vărsarea Oltului. E o căldură năucitoare, e dâu, cum zic islăzenii. În canalul de odinioară, care lega orezăria de ruptoare, sunt acum doar gunoaie. Și maci înfloriți, cât să-ți îndulcească privirea. Pe un morman de bălegar, la vedere, zăresc o fotografie veche. Bărbatul din poză are mustață căruntă, ca și părul. Îl cercetez atent. Figură dârză, de țăran, ca și portul. Mi-l imaginez gătindu-se cu straiele de oraș și mergând să se tragă în poză, să lase urmașilor săi dovada că a existat cu adevărat. Tabloul acesta a stat pe un perete, într-o casă de oameni vreme îndelungată, nu-i nicio îndoială. Până când cineva a hotărât să-l azvârle. Lepădarea de propriul nostru neam, de strămoșii noștri, e boala cea mai grea a României de azi. Țăranul din fotografia aruncată pe câmp nu-i altceva decât trecutul de care ne despărțim atât de violent…
Trec mai departe. Aproape de Chichinete, lângă ape, o târlă. Mă frec la ochi, visez sau e aievea ? De o parte și de alta a coșmeliei flutură două steaguri – unul al României, celălalt al Uniunii Europene… Nu-i și asta o imagine simbolică a țării ? O stână mioritică sub protectorat bruxellez.
