„Au început să fie iar arborii de aur
Și tremură minunea paletelor de foi.
Se pârguiește vremea întinsă pe coclauri,
Divinități străine au poposit la noi.
Oracolele-s clare și pacea scânteiază.
E-n tot o plinătate cu-ndemnuri de huzur.
Din slavă, peste liniști, o pajură veghează
Ca într-o-mpărătească hrisoavă de azur.
Dar aur și azururi sunt goale vicleșuguri
Aduni din orice toamnă o boabă de-nțeles,
Și dincolo de țarcul îngustelor belșuguri
Dă orizont tristeții imensul câmp cules.
Tu strâns lipește obrazul de ziua care trece,
E ce-ai mai drag sub cerul atâtor spulberări…
Obrazul dulce-al zilei, mai tras și tot mai rece,
Încet se depărtează, întors spre alte zări.”[1]
[1] Vasile Voiculescu, Inscripție pe o zi de toamnă
