Lângă Moieciu, pe o culme domoală, între masivele Bucegi și Piatra Craiului, un om a sfințit locul de-o splendoare paradisiacă, ridicând un amfiteatru cu vedere la infinit… Tolănit pe un scaun și mângâiat de soarele insolent al unei toamne de poveste, îmi dau seama (a câta oară, oare?) că „octombrie e vremea când copacii revelează culori pe care le-au ascuns tot anul.”[1] Și da, să țineți minte, că „oamenii au și ei un octombrie al lor”[2]! Sigur, nu la fel de eclatant, dar nici de lepădat…
[1] J.M. Storm, Octombrie
[2] Ibidem
