În definitiv, finala Cupei Europei din Hexagon s-a jucat deja, și nu o singură dată, ci de vreo trei ori ! A fost, întâi, Spania-Italia, iar deținătoarea titlului a plecat acasă. Dezonorată și blazată. Pe urmă, nemții i-au învins pe macaronari, și un complex de inferioritate, vechi de vreo 46 de ani, devenise amintire. Ca și al Franței, în fața Germaniei, adevărata gală a turneului. Marii favoriți s-au executat între ei, pe o jumătate de tablou incandescentă, nemiloasă precum o ruletă rusească. Dincolo, singura partidă cu oareșce fason i-a adus laolaltă pe portughezi și croați. Au câștigat quaresmatic (nu și carismatic) primii, dar cu șansă, inestetic și nedrept. Portugalia are destin, ea este aleasa norocului și va triumfa ! am zis atunci. Asemenea trupei lui Bearzot, în 1982, când Rossi și Zoff au ieșit din grupă cu trei remize căznite, strepezicioase, pentru ca apoi să elimine regina Campionatului Mondial dintotdeauna – Brazilia, încăpută pe mâna ghinionistului Tele Santana. Cei din jur s-au uitat la mine cu precauție, pronosticul meu chiar i-a luat prin surprindere. Însă și-au amintit că n-am dat greș nici în alte ocazii, doar ghicisem, în 2012, încă din faza „optimilor”, că englezii de la Chelsea vor triumfa în Champions League, la loviturile de departajare, în dauna favoritei Bayern München… Eliminarea Croației a reprezentat, așadar, semnul ceresc al viitoarei izbânzi lusitane. Și totul a curs în logica acestei predestinări – depășirea polonezilor, la loteria loviturilor de la 11 metri, împotriva cursului jocului, totuși, și întâlnirea cu o strânsură galeză istovită, ce-și atinsese de mult limitele. Iarăși mi se adeverea că soarta își alesese preferata – patria fado-ului.
„Câștigă Franța, 1-0, marchează Koscielny”, îmi trimite prin sms Radu Paraschivescu. „Prelungiri”, e de părere Marius Mitran. Portugalia, la loteria loviturilor de departajare !, îi asigur pe amândoi. Destinul turneului n-o să-și scape din brațe chiar acum sorocita, are sigur un plan cu portughezii, altminteri nu i-ar fi împins până aici. Cine a pomenit destin nesăvârșit, nedus la capăt ? Astfel m-am explicat prietenilor mei. A, și le-am amintit că în semifinala din 1984, Platini și Giresse au trecut dificil de Chalana și ai săi, în extra-time, iar legea compensației în fotbal este implacabilă… Ea ridică și seceră eroi, campioni, clasamentele sportive sunt la cheremul nesăbuitei zeițe. La urma–urmei, țara lui Eusebio, pătrunsă în lumea bună târziu, în 1966, merită să obțină un titlu după ce a ratat atâtea, mai mereu în lacrimi.
Cu o astfel de stare de spirit am intrat pe Stade de France. În jurul meu, câțiva angolezi, îmbrăcați în tricourile grena ale celor care i-au colonizat sute de ani. Sunt transfigurați de emoție. Și-au întins fularele, eșarfele și fanioanele peste tot, ca și steagul stăpânului civilizator. Cântă tulburător, se foiesc, își frâng degetele, transpiră, țipă, oftează, un spectacol fascinant oamenii ăștia !
Francezii ies primii la încălzire, întregul lot. Par siguri pe ei, nu concep să piardă, doar i-au eliminat pe teutoni ! Didier Deschamps se înfoaie ca un cocoș, și-a bombat „pieptul” și merge țanțoș, autoritățile i-au și pregătit autocarul de pe platforma căruia să-i salute pe parizienii ce se vor înghesui pe Champs-Élysées. Se strâng în cerc și fac mișcări de dezmorțire, dau impresia unității, frațietății mușchetarilor de altădată. Apar și oaspeții, de fapt numai titularii. Nu-i bagă nimeni în seamă, niște nepoftiți la Paris, victime sigure, provincialii de la marginea Bătrânului Continent ! Îi salută vreo 10.000 de bluze albastre, fierbinți și pasionale. Mă uit la ceas, număr în gând minutele rămase. Imnurile. Mi se umezesc ochii. Răscolitor moment !
Gata, englezul Mark Clattenburg fluieră începutul sărbătorii. Francezii se năpustesc asupra adversarului și se înfig hotărâți în jumătatea acestuia. Au o superioritate fizică impresionantă, ajung mereu înaintea celorlalți la minge. Payet îl prinde ca într-o menghină pe Cristiano și tribunele se dezlănțuie, asurzitor, sălbatic. CR7 se prăbușește icnind și se tăvălește pe gazon, izbește înciudat pământul cu o palmă. E clar, nu se preface. Reintră șchiopătând, își pipăie mereu genunchiul lovit, accidentarea îl sâcâie. Mai cere o dată ajutorul medicilor, vrea să continuie, dar nu e posibil. Își aruncă banderola și cere schimbarea. Lacrimile i se rostogolesc pe obraji. Îl înlocuiește Quaresma, risipitorul unui talent uriaș. Caut în nefericita întâmplare alt semn al destinului, sunt și mai convins că ibericii vor câștiga. Ronaldo e ofranda plătită pentru succes, zeii gloriei sportive nu oferă nimic gratis ! Se joacă tern, crispat, fără riscuri. Dacă n-ar fi finală, mi-aș găsi altceva în program. Nu mă dumiresc care este postul lui Renato Sanches, o copie mai puțin violentă a olandezului Davids. Îl văd în banda dreaptă, la mijloc, timorat, haotic, imprecis în pase și preluări, cum să-l cumperi cu 35.000.000 de euro ? Îmi este greu de crezut că se va integra în mașinăria bavareză, îi lipsește rigoarea tactică. Noul „copil minune” aleargă neîntrerupt, ba în zona centrală, ba în stânga, oriunde este în plus și încurcă, nimeni nu-l înțelege. Ca și pe Pogba, dezordonat și bezmetic, cu pasul său ce-mi amintește de Forrest Gump. Run, Pogba, run ! 120.000.000 de euro, atât valorează tipul, ce obscenitate ! Meciul lâncezește, deși Griezmann se străduiește să rupă ritmul, dar și el este obosit, extenuat. Pauză. Coman se pregătește, este singur pe dreptunghiul verde. În locul cui ? mă întreb. Payet ? Cine altcineva ? Dimitri a fost lent și neinspirat. L-o fi apăsat cumva faultul asupra lui Ronaldo ? Or avea și fotbaliștii remușcări ?
Începe repriza a doua. Aidoma primeia – anostă. Schimbarea se produce. Neastâmpăratul Kingsley aruncă în aer partea stângă a portughezilor. Driblează frenetic, simte spațiile libere și plonjează ca o felină peste neputinciosul Cédric. Dar Pepe și Fonte resping tot, sunt imperiali. Nici William Carvalho nu-i mai prejos, el este turnul de control al ibericilor. Recuperează orice minge, câștigă duelurile aeriene și dă siguranță coechipierilor, este întotdeauna unde trebuie. Inteligent și puternic, mijlocașul la închidere de la Sporting domină centrul terenului. Moutinho îl înlocuiește pe Silva, care cedase fizic, altfel intuitiv și util, un plasament ireproșabil. „Monegascul” liniștește jocul alor săi, are clarviziune și clasă. Maturitate. În sfârșit, iese și Sanches, o decepție ! Sissoko este debordant, de neoprit, Guerreiro rezistă anevoie. Ratează Griezmann, incredibil ! Rui Patricio apară apoi tot, cu o siguranță dezarmantă, e omul partidei. Se apropie min.90. Gignac, intrat în locul lui Giroud, îl întoarce ca pe un începător pe Pepe, își așază mingea pe dreptul și șutează ușor, la colțul scurt. Parcă am fi într-o catedrală, s-a lăsat o liniște nefirească, tensionată. Aud foșnetul ierbii, timpul a încremenit. Un suspin prelung a izbucnit, ascuțit și rău prevestitor. Balonul a sărit din bară pe lângă Griezmann și atunci am înțeles că Portugalia nu va pierde niciodată. Pe spinarea unui spectator, în apropiere citesc amuzat: Gognac. România, la debut, a avut o prestație mai bună ca a lusitanilor, dar ce folos ? Francezii sunt constanți ca evoluție, dar au prins finala !
Prelungiri. Vecinii mei angolezi sunt livizi, unii își masează tâmplele, rezistă cu greu încordării. În spate, lipit de geam, un bărbat de culoare, fără vârstă, stă în picioare, drept și solemn, cu mâinile împreunate pe piept. Se roagă. Nici nu clipește, seamănă cu o statuie africană, așa cu nasul turtit pe sticlă. Zvârluga de la Bayern, via Juventus, s-a stins repede, tinerețea l-a trădat. Guerreiro trăsnește transversala lui Lloris din lovitură liberă. Francezii au amuțit, eu scrâșnesc din dinți și bat cu pumnul în scaun. Éder sare mai sus decât Umtiti și Coscielny, se zbate vitejește în avanposturi. Are ceva din Jordao, „vârful” din 1984, care, în prelungiri, era să îngroape Franța… Nou intratul mai câștigă o minge, se uită în jur, dar n-are cui să paseze. Și se duce decis în lateral, cu doi apărători în cârcă, ajunge pe la 20 de metri, central. Șutează jos, la colț. Deloc estetic. Lloris plonjează târziu. „Purtugal, Purtugal !” Ronaldo aleargă șontâc, șontâc să-și îmbrățișeze colegii. Cum s-o mai întoarce Éder la Llile, clubul la care este legitimat ? Om muri și om vedea, vorba cuiva. Nu se mai poate petrece nimic. Francezii s-au prăbușit după bara lui Gignac, atunci și-au dat seama că n-au cum să învingă.
Clattenburg fluieră izbăvitor. Portugalia este campioana Europei ! De ce ? Simplu, a fost singura echipă cu destin de învingătoare. Sosise clipa ei, o pregătiseră multele eșecuri anterioare. Dar mai e ceva. A avut cel mai inspirat antrenor – Fernando Santos. A schimbat formația de la o partidă la alta, întrucât a simțit că unii fotbaliști nu sunt în formă. A intervenit imediat ori de câte ori meciul curgea împotriva lui și așa l-a introdus, de pildă, pe Sanches cu croații, pentru a-l anihila pe Modrić. Pe João Mário l-a mutat în centru, dispecer, în finală, după scoaterea lui Renato, i-a aruncat pe teren pe Moutinho și Éder. Inteligența sa tactică a triumfat, spre deosebire de Deschamps, previzibil, monoton, fără scânteie și cam arogant.
Ronaldo ridică trofeul. „Purtugal, Purtugal !” Francezii irump: „Allez Les Bleus, Allez Les Bleus !” Și fluieră nerecunoscători când pe tabelă este proiectat chipul magicului Platini și gândul de gratitudine: „Merci pour tout, Michel !” Mulțimea suferă de amnezie, aici și aiurea, în urmă cu 22 de ani hulitul de azi era adulat ca un rege, adusese la Paris primul titlu pentru Franța. Roiuri de molii plutesc în aer, fluturii ăștia nesuferiți au ronțăit memoria spectatorilor, altă explicație nu am. „Marseilleza” răsună în noapte, dar nu mai are forța de altădată. Și nici Franța nu mai este ca odinioară. Suferă cumplit de indigestie și e păzită strașnic la fiecare colț de soldați înarmați ca de front. E clar, nu i-a picat prea bine multiculturalismul deșănțat al deceniilor dinapoi. De-ar fi câștigat, mi-ar fi creat impresia că e campioana Africii, iar nu a Europei…
