Peste drum de blocul în care locuiesc, în curtea Palatului Parlamentului, se ridică monumentala catedrală a neamului. Întru mântuirea noastră, a românilor. De altfel, aşa au şi botezat-o – Catedrala Mântuirii Neamului. Lucrarea avansează rapid, schelele sunt un furnicar, muncitorii cu caschete galbene trebăluiesc din zori şi până-n noapte. Zidurile au ieşit de mult din pământ şi înaintează trufaş spre cer. Îl vor zgâria cu turlele înfipte pe cupolele rotunjite şi-l vor atenţiona astfel pe Dumnezeu că suntem pregătiţi să-İ mai aducem o ofrandă. „La ce ne foloseşte hardughia cu cruci în moţ ?”, se întreabă destui. Clădirile astea uriaşe s-au construit cu sânge şi sacrificii, cu trudă înmiită, dintotdeauna. Şi-n timp ce noi pierim, ele rămân să depună mărturie despre un popor, despre o civilizaţie. Sunt, ce mai tura-vura, purtătoarele de cuvânt ale unei epoci dincolo de efemeritatea zămislitorilor. Iar turistul venit de pretutindeni se va înghesui să le admire şi să preţuiască altcumva neamul ziditorului. Priviţi numai cohortele de curioşi străine stând gloată la uşile palatelor şi catedralelor apusene şi mă veţi înţelege. Iată de ce mă uit la şantierul din vecinătate cu oareşce mulţumire şi încântare. Nu-l hulesc, deşi îmi lipsesc deprinderile religioase. (Jurnalul banalității)
