Ascult parcă vrăjit un cântec din Maramureș. E atâta jale, atâta tristețe și resemnare în versurile purtate peste timpuri de moroșeni…
Nime-n lume nu se-nșală,
Ca fecioru´ când să-nsoară,
Leagă patru boi la car,
Mere-n lume dup-amar,
Leagă patru boi la rudă,
Mere-n lume după trudă,
Când îi dup-un an ori doi,
Leagă la car șasă boi,
Să ducă truda-napoi,
Leagă șasă și-ncă șasă,
Să ducă truda de-acasă,
Duce-o-ar, da’ nu să poate,
Că-i a lui până la moarte…
Un popor care a creat asemenea nestemate nu poate să piară ! Și nici țara care îl cuprinde între frontierele ei ! Patria mea este și bocetul ăsta despre năcaz și truda zadarnică legată la carul cu boi.
Ascult tulburat strigătul popular din vatra lui Bogdan Vodă și, deodată, îmi vine în minte declarația de iubire pentru România lăsată posterității de scriitorul fugar Virgil Gheorghiu: „Fără-ndoiala că pe planetă sunt țări mai frumoase decât a mea, așa cum sunt nenumărate femei care sunt cu mult mai frumoase decât mama mea. Dar ele nu sunt mama mea. Îmi sunt străine. N-am decât o singură mamă și o singură patrie. Amândouă sunt pentru mine cele mai frumoase din lume și nu recunosc alte frumuseți, oricât de semețe ar fi”.
Rar am citit o mărturisire de fidelitate patriotică mai emoționantă. Pînă mai ieri și eu am avut o mamă… Patrie încă nu știu dacă mai am…