Cândva, la Islaz, primăvara se ivea dinspre Gerai. Luminoasă, solară și înflorată ca o zână gătită pentru balul anotimpurilor. Pășea sprințar pe câmpia smălțuită cu brândușe și ghiocei, făcând ca pământul să înverzească feciorelnic în obrajii zvântați brusc. Muzica păsăretului umplea marea sală de dans și cei doi, Primăvara și Pământul, deschideau sindrofia așteptată încă din iarnă. Berzele, îmbrăcate în fracuri albe aidoma majordomilor de la hotelurile de lux, vegheau din înaltul azuriului ceresc ca nimic să nu strice rânduiala. Doar cocorii treceau mai departe, habar n-am unde, fără măcar să-și arunce privirile pe tăpșanul magic. Scânceau ca niște prunci părăsiți de mamă și probabil de aici și cântecul lor răscolitor. Poate că își căutau cuibul matern, cine știe ce se ascunde în capul unei zburătoare? Noi, copiii, chicoteam și ne dădeam coate, surprinși de idila ce se năștea dintr-o îmbrățișare pe care nu ne-o imaginaserăm în timpul zilelor viforoase și încotoșmănate cu cojoacele mițoase ale gerului. Ce-o mai fi acum pe acolo?
