Sâmbătă, 15 februarie 2020, s-a stins brusc prietenul meu drag Octavian Cioltea. Nimic nu anunța dispariția lui. Luna trecută petreceam împreună la Ocna Șugatag, iar pe 6 februarie, la Baia Mare, își aniversa cu fast cei 70 de ani împliniți. L-am cunoscut în urmă cu două decenii și jumătate, amândoi fiind atunci procurori… Nu pot să cred că Tavi ne-a părăsit, că nu ne-a lăsat răgazul de a-i fi în preajmă în ceasurile ultime. Un OM de-o generozitate impresionantă, veselos și cald, un prieten cum rar întâlnești. Un moroșan de ispravă, mândru și demn, debordând de energie și de optimism. Mulțumesc Domnului că mi l-a scos în cale, dăruindu-mi astfel clipe de neuitat, unice, nepereche ! Ehe, și câte mai plănuiserăm să facem împreună, mai ales că în septembrie FC Prietenia, odorul lui cel mai iubit, va sărbători 20 de ani de la înființare… Și câte meciuri tocmiserăm…
„Mă întorc cu fața
Spre perete
Și le spun prietenilor
Îndurerați:
Mă întorc repede.”[1]
Să nu întârzii prea mult, Tavi, te așteaptă atâta lume aici, la poalele Gutâiului și nu numai ! Iar de vom vedea că nu vii, preocupat să pui pe picioare echipa de fotbal a Cerurilor, te-om vizita noi, pe vecie !
––––––––––––
[1] Marin Sorescu, versurile sale de final, scrise pe patul de moarte.
