„Nu mi-e frică de moarte, ci de pragul acela. Iar de altceva de ce să-mi fie frică ? Probabil că dacă voi fi torturat, voi fi laș și nu voi suporta durerea. Probabil.(…) De ce să-mi fie frică ? Nu mi-e frică decât de o boală urâtă, care nu se mai termină, nu de moarte mi-e frică. Ba chiar sunt curios să văd ce e dincolo, pentru că sunt sigur că dincolo este cunoașterea totală și nemărginirea”, se mărturisea Marin Moraru în cartea sa memorialistică, Suntem ce sunt amintirile noastre.
Dar actorul, unicul, irepetabilul, uriașul actor, a zăbovit pe pragul acela înfricoșător câteva luni. Ce-o fi fost în sufletul său nimeni nu va ști, și poate că e mai bine așa. N-ar mai folosi oricum nimănui, doar întrebarea lui îmi stăruie în minte: „De ce naiba ne naștem atâția și murim și se tot zice că trecerea noastră prin această viață pământeană este o școală în care trebuie să învățăm mereu ? Să învățăm ce ? Că tot nu învățăm nimic”.
Măcar de am fi apucat să mergem la Islaz, așa cum plănuiserăm amândoi deunăzi, măcar… Mi-ar fi repovestit acolo, pe malul Dunării, cum e să prinzi un monstru, sau cum arată o toamnă a bobocilor… și multe altele.
Duminică, într-o zi toridă și cinică, Marin Moraru a simțit că devine propriul său rol. La plecare, a mai apucat să-și rostească replica finală: „Privind în urmă pot să spun că nu aș schimba nimic la viața mea. Am avut o viață intensă și fericită”. Dincolo îl așteaptă prietenul său nedespărțit, Gheorghe Dinică, și câți alții, pe o scenă cu îngeri, în timp ce aici, pe pământ, „vrăbiile gureșe vor ciuguli mai departe în bălegar”.
Dumnezeu să vă lumineze în vecie, Maestre !
